— Astăzi, Else îi tot făcea ochi dulci lui Galad, în timp ce el făcea exerciții cu Străjerii, spuse Min, ridicându-și scăunelul pe două picioare; imediat, două din globurile de deasupra palmelor lui Egwene tremurară.
— Poate să se uite la cine poftește, spuse nepăsătoare Egwene. Ce te face să crezi că m-ar interesa?
— Mda, probabil că n-am de ce să cred asta. El e foarte chipeș, dacă nu te supară cât e de țeapăn. O priveliște minunată, mai ales când își dă cămașa jos.
— Să știi că nu simt deloc nevoia să mă uit la Galad, cu sau fără cămașă, veni răspunsul, în timp ce globurile se roteau furioase.
— N-ar trebui să te tachinez așa, spuse pocăită Min. Îmi pare rău. Dar se vede că-ți place să te uiți la el – nu te strâmba așa la mine — la fel ca tuturor femeilor din Tar Valon, cel puțin cele care nu sunt Roșii. Am văzut și Aes Sedai acolo, în curte, când iese el să facă exerciții, mai ales dintre cele Verzi. Chipurile vin să vadă ce le fac Străjerii – dar nu-s atât de multe când nu e Galad acolo. Până și bucătăresele și slujnicele ies să-l vadă.
Globurile se opriră, iar Egwene rămase câteva clipe cu ochii la ele. Dispărură și ea chicoti dintr-odată.
— E foarte arătos, nu? Chiar și când merge, zici că dansează, spuse ea, colorându-se în obraji. Știu că n-ar trebui să mă holbez la el, dar nu mă pot abține.
— Nici eu, răspunse Min, deși văd ce fel de om e.
— Dar, de vreme ce e bun…
— Egwene, Galad e atât de bun încât te poate face să-ți smulgi părul din cap. Dacă ar fi în slujba unui țel nobil, n-ar șovăi să facă rău cuiva. Nici măcar n-ar băga de seamă că altul suferă, pentru că ar fi atent numai la ce are de făcut. Iar dacă ar observa s-ar aștepta ca toată lumea să înțeleagă și să creadă că numai așa e bine.
— Da, probabil că tu știi mai bine, spuse Egwene.
Cunoștea de-acum puterea pe care-o avea Min, de a trage cu ochiul la cei din jur și de a afla tot felul de lucruri despre ei. Nu dezvăluia tot ce vedea și nu vedea de fiecare dată totul, dar Egwene avea suficiente motive ca s-o creadă. Se uită la Nynaeve, care se tot plimba de colo colo, bombănind ca pentru sine, apoi sorbi iarăși din saidar și începu să se joace, dar nu la fel de atentă ca mai înainte. Min ridică din umeri.
— Cred că ar merita să-ți spun că nici n-a băgat-o în seamă pe Else, ci doar a întrebat-o dacă știe ceva de tine – dacă ar fi cu putință să ieși după cină la plimbare prin gradina de la miazăzi, de vreme ce azi e zi liberă. Mi-e milă de ea.
— Biata Else, șopti Egwene, iar globurile de lumină se întețiră. Min râse. Ușa se deschise cu zgomot, prinsă de vânt. Egwene scoase un țipăt scurt și lăsă globurile să se stingă, înainte să observe că era numai Elayne. Domnița-Moștenitoare din Andor, cu părul ei auriu, închise ușa și își atârnă mantia pe perete.
— Tocmai ce-am auzit, zise ea. Zvonurile erau adevărate. Regele Galldrian a murit. O să se iște un război.
— Război civil, pufni Min. Război de succesiune. Tot felul de nume prostești pentru același lucru. N-ați vrea să vorbim despre altceva? Numai despre asta auzim. Război în Cairhien. Război la Capul Toman. L-or fi prins pe falsul Dragon din Saldaea, dar în Tear războiul nu s-a sfârșit. Oricum, cele mai multe vești sunt numai zvonuri. Ieri am auzit-o pe una din bucătărese spunând că știa ea de undeva că Artur Aripă-de-Șoim mărșăluiește înspre Tanchico. Artur Aripă-de-Șoim!
— Credeam că nu vrei să vorbești despre asta, spuse Egwene.
— L-am văzut pe Logain, zise și Elayne. Ședea pe o banchetă în Curtea Interioară și plângea. Când m-a văzut, a fugit. Fără să vreau, mi-e milă de el.
— Mai bine să plângă el decât noi, ceilalți, Elayne, spuse Min.
— Știu ce este, răspunse liniștită Elayne. Sau, mai bine zis, ce-a fost. De-acum asta s-a sfârșit.
Egwene se sprijini de perete. „Rand.” Logain o făcea mereu să se gândească la Rand. Nu mai visase nimic despre el de luni de zile, oricum nu așa cum visase câtă vreme se afla pe Crăiasa râului. Anaiya o punea în continuare să scrie tot ce visa, apoi cerceta însemnările căutând semne sau legături cu diverse întâmplări, dar despre Rand nu era nimic altceva decât niște vise care, din câte spunea Anaiya, însemnau că-i era dor de el. În chip ciudat, se simțea de parcă el nu mai era acolo, de parcă încetase să mai existe, împreună cu visele ei, la câteva săptămâni după sosirea în Turnul Alb. „Și acum stau și cuget la cât de frumos pășește Galad, se gândi ea amar. Rand trebuie să fie bine. Dacă ar fi fost prins și domolit, aș fi auzit ceva.” Asta o făcu să se înfioare, la fel ca întotdeauna – gândul la Rand domolit, Rand care plângea și-și dorea să moară la fel ca Logain. Elayne se așeză pe pat, alături de ea, cu picioarele lipite.
— Dacă visezi la Galad, Egwene, să nu te-aștepți la vreo îngăduință din partea mea. Am s-o pun pe Nynaeve să te trateze cu una din licorile alea înspăimântătoare de care vorbește mereu, spuse ea, încruntându-se către Nynaeve care nici n-o văzuse intrând. Ce-i cu ea? Nu-mi spuneți că a început să suspine și ea după Galad!
— Mai bine las-o în pace, răspunse Min, aplecându-se către ele și coborând vocea. Irella, Aleasa aia ciolănoasă, i-a spus că e ca o vacă de neîndemânatică și nici pe jumătate la fel de înzestrata, iar Nynaeve a lovit-o peste ureche. Chiar așa, continuă ea, văzând-o pe Elayne clipind speriată. Au dus-o în cancelarie la Sheriam cât ai zice pește, iar de-atunci n-am mai avut trai cu ea.
Probabil că Min nu vorbise îndeajuns de încet, pentru că Nynaeve scoase un mârâit. Pe neașteptate, ușa se deschise iarăși și în încăpere pătrunse un vârtej care nici măcar nu răscoli păturile de pe patul lui Egwene, ci o dărâmă numai pe Min, cu tot cu scăunelul ei, lipind-o de perete. Vârtejul se potoli pe dată, iar Nynaeve rămase încremenită, schimbându-se la față. Egwene se grăbi spre ușă și trase cu ochiul afară. Soarele de amiază usca ultimele rămășițe ale furtunii din noaptea precedentă. Balconul, încă umed, care înconjura curtea novicelor era pustiu, și toate ușile din lungul șir de încăperi ale novicelor erau închise. Era limpede că acelea care profitaseră de răgazul zilei libere ca să se plimbe prin grădini se culcaseră, istovite. N-avea cine să fi văzut ce se-ntâmplase. Închise ușa și se așeză iarăși lângă Elayne, în timp ce Nynaeve o ajuta pe Min să se ridice.
— Îmi pare rău, Min, spuse Nynaeve cu glasul sugrumat. Câteodată mă înfurii și… Nu pot să te rog să mă ierți, e prea de tot, mai zise ea, inspirând adânc. Dacă vrei să mă spui lui Sheriam, te înțeleg. O merit.
Egwene își dori să nu fi auzit ultimele cuvinte. Nynaeve se putea supăra din pricina asta. Căutând ceva spre care să-și îndrepte atenția, pentru a o face pe Nynaeve să creadă că nu trăgea cu urechea, se trezi atingând iarăși saidar și începând să se joace cu globurile luminoase. Elayne îi urmă iute exemplul. Egwene văzu aura sclipitoare care o înconjură pe cealaltă, încă dinainte ca deasupra mâinii ei să apară globurile. Începură să-și treacă scânteile de la una la alta, în chipuri din ce în ce mai complicate. Din când în când, câte un glob clipea și dispărea, atunci când vreuna dintre ele nu-l putea prinde, pe măsură ce se apropia, apoi apărea din nou, puțin schimbat la culoare sau ca mărime. Puterea Supremă o umplea de viață pe Egwene. Simțea mirosul slab de săpun rămas de la baia de dimineață a lui Elayne. Simțea stratul aspru de var de pe pereți și pietrele netede din podea, la fel de bine ca și patul pe care ședea. Auzea nu doar vorbele șoptite ale lui Min și Nynaeve, ci și răsuflările lor.