— Dacă-i vorba de iertare, spuse Min, poate că tu ar trebui să mă ierți pe mine. Te superi ușor, iar eu nu știu să-mi țin gura. Am să te iert, dacă mă ierți și tu.
Ambele murmurară „te iert”, părând sincere, apoi se îmbrățișară.
— Dar dacă mai faci așa, spuse Min râzând, poate-ți trag eu ție una peste ureche.
— Data viitoare, am să arunc cu ceva în tine, râse Nynaeve, dar râsul îi îngheță pe buze atunci când dădu cu ochii de Egwene și Elayne. Hei, ia terminați. Altfel, chiar o să meargă cineva în cancelarie la Mai-Marea novicelor. Două persoane, chiar.
— Doar n-ai face una ca asta, Nynaeve! protestă Egwene, însă, văzând privirea din ochii celeilalte, dădu iute drumul la saidar. Bine, bine. Te cred. Nu trebuie să mi-o dovedești.
— Avem nevoie de exercițiu, spuse Elayne. Ne cer din ce în ce mai multe. Dacă nu învățăm singure, n-o să putem face față.
Chipul ei părea netulburat, cu toate că se grăbise să se supună, la fel ca Egwene.
— Și ce se va întâmpla când o să sorbiți prea mult, întrebă Nynaeve, și n-o să fie nimeni prin preajmă să vă oprească? Aș vrea să fiți ceva mai speriate. Eu sunt. Credeți că nu știu cum vă simțiți? Ispita e mereu alături de voi și vreți să vă umpleți sufletul cu ea. Uneori aproape că nu mă pot opri, simt că vreau totul. Știu că m-ar pârjoli ca pe un tăciune, și totuși îl vreau, se cutremură ea. Ar trebui să fiți mai speriate.
— Dar sunt speriată, oftă Egwene. Sunt îngrozită. Numai că nu pare să fie de ajutor. Tu ce zici, Elayne?
— Singurul lucru care mă sperie, spuse distrată Elayne, este spălatul vaselor. Mi se pare că trebuie s-o fac în fiecare zi.
Egwene aruncă o pernă spre ea, iar Elayne și-o luă de pe față și o aruncă înapoi. Apoi lăsă umerii în jos.
— Ei, bine, bine. Sunt atât de speriată, încât nu înțeleg cum de nu-mi clănțăne dinții. Elaida mi-a spus că va fi așa – că voi dori să fug cu Pribegii, dar nu am înțeles atunci. Dacă vreun căruțaș și-ar chinui boii așa cum ne chinuie el pe noi, ar fi pedepsit. Sunt mereu ostenită. Mă trezesc ostenită și mă culc istovită și uneori mi-e atât de frică să nu mă pierd și să conduc mai multă Putere decât pot duce, încât…
Lăsând ochii în jos, tăcu. Egwene își dădu seama de ce nu mai continuase. Camerele lor erau alăturate și, așa cum se întâmplase în multe dintre încăperile novicelor, cineva făcuse o gaură în perete, prea mică pentru a fi observată, dacă nu știai unde se află, dar foarte folositoare. Astfel, fetele puteau vorbi și după ce se stingeau lămpile, când nu mai aveau voie să iasă. Egwene o auzise pe Elayne plângând înainte să adoarmă, de mai multe ori, și era convinsă că și cealaltă o auzise pe ea.
— Seminția Pribegilor este într-adevăr o ispită, încuviință Nynaeve, dar oriunde te-ai duce, tot aceeași vei rămâne. Nu poți fugi de saidar, spuse ea, de parcă nu-i plăcea s-o recunoască.
— Spune-ne ce vezi, Min, zise Elayne. Oare o să ajungem niște Aes Sedai puternice, sau o să ne petrecem restul vieții ca novice, spălând vasele, sau…
Scutură stânjenită din umeri, de parcă nu voia să rostească cea de-a treia posibilitate la care se gândise. Puteau fi trimise acasă. Alungate din Turn. De la venirea lui Egwene, două novice o pățiseră deja, iar acum toata lumea vorbea despre ele în șoaptă, de parcă muriseră. Min se foi pe scăunelul său.
— Nu-mi place să citesc ce văd la prieteni, spuse ea. Prietenia mă împiedică. Mă face să caut să îndulcesc ceea ce văd. De-asta nu v-am mai spus nimic, nici uneia dintre voi. Oricum, nu s-a schimbat nimic, din câte…, dădu să spună, apoi miji ochii la ele și se încruntă. Poftim, asta-i o noutate, șopti ea.
— Ce e? întrebă scurt Nynaeve.
— Primejdie, răspunse Min, după ce șovăi. Sunteți amenințate de o primejdie. Sau o să fiți, în foarte scurtă vreme. Nu pot să văd mai mult, dar este o primejdie.
— Vedeți, le spuse Nynaeve celor două fete așezate pe pat. Trebuie să aveți grijă. Și eu la fel. Făgăduiți-mi să nu mai conduceți fără cineva care să va călăuzească.
— Nu mai vreau să vorbesc despre asta, spuse Egwene, iar Elayne încuviință cu însuflețire.
— Da, hai să vorbim despre altceva. Min, dacă ți-ai pune o rochie, pun rămășag ca Gawyn ți-ar cere sa ieși cu el la o plimbare. Știi că s-a tot uitat la tine, dar cred că pantalonii și surtucul l-au speriat.
— Mă îmbrac așa cum îmi place, și n-am să mă schimb pentru nici un Senior, chiar dacă e fratele tău, spuse Min, cu gândurile aiurea, privindu-le la fel de încruntată; mai vorbiseră despre asta și altă dată. Câteodată e folositor să te dai drept băiat.
— Toată lumea care te vede a doua oară își dă seama că nu ești băiat, zâmbi Elayne.
Egwene se simțea nelalocul ei. Elayne se străduia să pară veselă, Min aproape că nu le dădea atenție, iar Nynaeve arăta de parcă se pregătea să le dojenească iar. Ușa se mai deschise o dată și Egwene sări în picioare s-o închidă, mulțumită că avea ceva de făcut, ca să nu le mai vadă pe celelalte prefăcându-se. Cu toate astea, înainte să ajungă la ușă, o femeie Aes Sedai cu ochii întunecați și cu părul blond împletit într-o mulțime de șuvițe păși în cameră. Egwene clipi uimită – nu numai că era o Aes Sedai, dar era chiar Liandrin. Nu auzise ca aceasta să se fi întors în Turnul Alb; mai mult chiar, dacă o soră avea treabă cu novicele, trimitea după ele. Faptul că venise ea însăși nu putea fi de bun augur.
Cu cinci femei înăuntru, camera devenise neîncăpătoare. Liandrin se opri să-și aranjeze șalul cu ciucuri roșii, cântărindu-le din priviri. Min nu se mișcă din loc, dar Elayne se ridică și toate trei făcură o plecăciune, cu toate că Nynaeve de-abia își îndoi genunchii. Din câte credea Egwene, Nynaeve n-avea să se obișnuiască niciodată cu gândul că trebuia să se supună altora. Privirile lui Liandrin se opriră asupra lui Nynaeve.
— Ce cauți tu aici, în încăperile novicelor, copilă? întrebă cu un glas ca de gheață.
— Am trecut să-mi văd prietenele, răspunse încordată Nynaeve, adăugând, după câteva clipe, un întârziat Aes Sedai.
— Alesele nu pot avea prietene printre novice. Asta trebuia s-o fi învățat până acum, copilă. Dar e bine ca te găsesc aici. Voi două – degetul său se îndreptă acuzator spre Elayne și Min – o să plecați.
— Mă întorc mai târziu, spuse Min, ridicându-se netulburată și fără să se grăbească deloc să dea ascultare, apoi trecu pe lângă Liandrin cu un rânjet pe care aceasta nu-l băga în seamă. Elayne aruncă o privire îngrijorată către Egwene și Nynaeve, apoi făcu iar o plecăciune și ieși. După ce Elayne închise ușa în urma ei, Liandrin se ridică, privindu-le pe celelalte două. Egwene începu să se foiască, stânjenită, dar Nynaeve se ținu dreaptă, înroșindu-se numai puțin la față.
— Voi două sunteți din același sat cu băieții care călătoarea cu Moiraine. Nu-i așa? întrebă deodată Liandrin.
— Sunt vești de la Rand? întrebă și Egwene, plină de însuflețire, iar Liandrin ridică dintr-o sprânceană. Iartă-mă, Aes Sedai. Mi-a scăpat.
— Sunt vești de la ei? repetă și Nynaeve, pe un ton aproape poruncitor. Aleselor nu le era interzis să se adreseze unei Aes Sedai înainte ca aceasta să le vorbească.
— Vă pasa de ei. Asta-i bine. Sunt în primejdie și poate că voi veți izbuti să-i ajutați.
— De unde știi că sunt în primejdie?
De data aceasta, glasul lui Nynaeve se înăsprise cu adevărat. Gura micuță a lui Liandrin se încordă, dar tonul ei nu se schimbă deloc:
— Poate că nu știți, dar Moiraine a trimis scrisori în Turnul Alb, cu privire la voi. Moiraine Sedai își face griji pentru voi și pentru tinerii voștri… prieteni. Băieții, sunt în primejdie. Vreți să-i ajutați sau să-i lăsați să-și înfrunte soarta?