Выбрать главу

— Am auzit și ce-a spus Liandrin Sedai despre… Ajah Neagră, zise Elayne, aproape în șoaptă. Oare aici voi fi la adăpost, dacă-i adevărat? Dacă mama ar bănui măcar că Ajah Neagră chiar există, m-ar arunca în mijlocul câmpului de bătălie, mai degrabă decât să mă lase aici.

— Dar, Elayne…

— Există o singură cale să mă opriți, anume să-i spuneți lui Sheriam. Și-atunci o să ajungem toate trei înșirate la ea în cancelarie, și ce frumos o să mai fie! Toate patru… Cred că nici Min n-o să scape cu așa ceva. Dar, fiindcă nu o să-i spuneți, înseamnă că vin și eu.

Nynaeve ridică brațele, scoasă din răbdări.

— Poate-i spui tu ceva s-o convingi, îi zise lui Min; aceasta, sprijinită de ușă și cu ochii mijiți la Elayne, clătină din cap.

— Cred că e musai să vină și ea, la fel ca și voi. Ca și noi, adică. De-acum văd și mai limpede primejdia în jurul vostru, încă nu-mi dau seama ce este, dar cred că are de-a face cu hotărârea de a pleca. De-asta s-a limpezit; pentru că sunteți convinse de ce vreți să faceți.

— N-are de ce să vină, spuse Nynaeve, dar Min clatină iarăși din cap.

— E legată de… De băieții ăștia la fel de mult ca și tine, ca și Egwene, ca și mine. E și ea o părticică, Nynaeve, o părticică din… Din Pânză, probabil că așa ar spune o Aes Sedai.

— Chiar așa? întrebă Elayne, părând ușor speriată, dar și încântată. Ce fel de părticică, Min?

— Nu îmi dau seama, răspunse Min, cu ochii plecați. Câteodată îmi doresc să nu fi avut înzestrarea asta. Oricum cei mai mulți nu se mulțumesc cu ce le spun.

— Dacă tot e să plecăm toate patru, zise Nynaeve, atunci haideți să punem la cale ce-avem de făcut.

Oricât de mult s-ar fi opus mai înainte, după ce se ajungea la o hotărâre, Nynaeve se dovedea foarte cu picioarele pe pământ, spunându-le ce trebuia să ia cu ele și cât avea să fie de frig odată ce ajungeau la Capul Toman și cum puteau să-și scoată caii din grajd fără să fie oprite. Ascultând-o, Egwene se întreba, fără voia ei, ce soi de primejdie văzuse Min că le-ar fi amenințat, și ce soi de primejdie avea de înfruntat Rand. Nu găsea decât un singur răspuns, care-o făcu să se înfioare. „Fii tare, Rand. Fii tare, nătâng cu creier de lână. Te ajut eu cumva.”

39

Fuga din Turn

În timp ce străbăteau Turnul, Egwene și Elayne își înclinau frunțile către fiecare grup de femei pe lângă care treceau. Era bine pentru ele că, în ziua aceea, erau în Turn și foarte multe persoane din afară, se gândi Egwene, mult prea multe pentru ca fiecare să aibă drept călăuză o Aes Sedai sau o Aleasă. De unele singure sau în grupuri mici, cu veșminte mai bogate sau mai simple, după obiceiurile din mai multe ținuturi, unele încă pline de praful drumului, vizitatoarele nu intrau în vorbă cu nimeni, ci-și așteptau rândul să pună întrebări femeilor Aes Sedai sau să-și prezinte rugămințile. Câteva femei – doamne nobile sau negustorese ori soții de neguțător – aveau și slujnicele cu ele. Veniseră până și câțiva bărbați cu petiții – aceștia stăteau deoparte, părând tulburați la gândul că se aflau în Turnul Alb și trăgând neliniștiți cu ochiul la toți cei din jur.

Nynaeve mergea în frunte, cu privirea ațintită înainte, cu mantia fluturându-i. Pășea de parcă știa foarte bine încotro se îndreaptă – ceea ce era adevărat, câtă vreme nu le oprea nimeni – și de parcă era cu totul îndreptățită să se afle acolo – ceea ce, firește, era cu totul altă problemă. Îmbrăcate cu hainele cu care veniseră în Tar Valon, nu mai aduceau câtuși de puțin cu niște obișnuite ale Turnului. Fiecare își alesese cea mai bună rochie, cu fustele despărțite pentru călărie, și o mantie din lână fină, bogat împodobită. Câtă vreme se țineau departe de toți cei care le puteau recunoaște – și deja se furișaseră pe lângă unii care le cunoșteau chipurile – Egwene se gândea că puteau izbândi fără vreo greutate.

— Rochia asta ar fi mai bună pentru o plimbare prin gradina vreunui nobil decât pentru o călătorie la Capul Toman, spusese aspru Nynaeve, în timp ce Egwene o ajuta să-și încheie nasturii unui veșmânt de mătase cenușie, brodat cu fir de aur și cu perle cusute în chip de flori pe piept și pe mâneci, dar s-ar putea să ne ajute să trecem neobservate.

Iar acum, Egwene își aranja mantia și își netezi propria rochie, din mătase verde, brodată cu aur, apoi trase cu ochiul la Elayne, în albastru cu dungi alburii, nădăjduind ca Nynaeve să fi avut dreptate. Deocamdată, toată lumea le luase drept vizitatoare sosite să-și prezinte cererile, nobile, sau măcar bogătașe, dar i se părea că tot avea să le dea cineva de gol. Uimită, își dădu seama și de ce – cu cele câteva luni în care nu îmbrăcase decât rochia simplă a novicelor, se simțea stânjenită cu una atât de frumoasă.

Trecură pe lângă câteva femei de la țară, în rochii de lână simple, de culori închise, strânse laolaltă. Acestea le făcură plecăciuni. De îndată ce trecură de ele, Egwene se uită la Min, care era tot în pantaloni și cu cămașă bărbătească, largă, purtată pe sub un surtuc și o mantie brună, ca de băiat, și cu o pălărie veche, cu boruri largi, care-i ascundea părul tuns scurt.

— Trebuie să facă cineva și pe slujitorul, le spusese ea, râzând. Femeile îmbrăcate așa ca voi au cel puțin un slujitor după ele. Dacă trebuie să o luăm la fugă, o să vă doriți s-aveți și voi pantaloni.

Așa că îi puseseră în brațe patru perechi de desagi, plini cu haine călduroase, căci până să se întoarcă, iarna avea să vină cu siguranță. Mai erau acolo și bucate luate pe ascuns din bucătărie, cât să le ajungă până ce puteau cumpăra altele.

— Sigur nu vrei să duc și eu câte ceva, Min? întrebă în șoaptă Egwene.

— Nu sunt grele, doar mari, răspunse rânjind aceasta, de parcă totul i se părea un joc – sau, cel puțin, așa voia să lase să se creadă. Ca să nu mai spun că oamenii s-ar întreba cum de o doamnă atât de nobilă ca tine își cară singură desagii. N-ai decât să-i iei și pe ai mei, dacă poftești, după ce…, începu ea, dar dintr-odată rânjetul i se stinse și șopti tulburată: Aes Sedai!

Egwene își ridică privirea. Pe coridor în jos, drept către ele, venea o Aes Sedai cu părul lung, negru și strălucitor, și pielea ca de fildeș, ascultând ce-i spunea o femeie cu haine grosolane, de la țară, cu o mantie peticită. Nu le văzuse încă, dar Egwene o recunoscu. Era Takima, din Ajah Brună, care le învăța istoria Turnului Alb și a femeilor Aes Sedai, și care-și recunoștea elevele de la o sută de pași. Fără să se tulbure, Nynaeve o apucă pe un coridor lateral, dar acolo dădură peste o Aleasă, o femeie deșirată și mereu încruntată, care trecu iute pe lângă ele, trăgând de ureche o novice roșie la față. Egwene înghiți în sec:

— Irella și Else. Oare ne-au văzut? întrebă ea; nu-și putea face curaj să se uite în urmă.

— Nu, răspunse Min după o clipă. Nu ne-au văzut decât hainele. Egwene respiră adânc, ușurată, și o auzi și pe Nynaeve făcând la fel.

— Cred că o să-mi plesnească inima înainte să ajungem la grajduri, șopti Elayne. Asta înseamnă aventură, Egwene? Să stai cu inima cât un purice și cu stomacul întors pe dos?

— Cam așa ceva, spuse încet Egwene; îi venea greu să creadă că fusese o vreme când de-abia aștepta să pornească într-o aventură, să facă ceva primejdios și nemaivăzut, ca eroii din povești. Acum se gândi că, după ce totul trecea, partea nemaivăzută era singura care rămânea, însă mai era și alta, foarte neplăcută, despre care poveștile nu pomeneau nimic. Îi spuse asta și lui Elayne.