— Și totuși, spuse sigură pe ea Domnița-Moștenitoare, eu n-am mai avut până acum parte de așa ceva, și probabil că nici n-o să mai am, câtă vreme mama mai are un cuvânt de spus – adică până mă urc eu însămi pe tron.
— Gata cu vorba, spuse Nynaeve; se aflau singure în coridor, lucru de mirare, și nu se vedea nimeni în nici o direcție, iar ea le arătă niște scări înguste care coborau. Probabil că astea sunt cele pe care le căutam, dacă nu cumva m-am rătăcit, cu atâtea ocoluri.
Începu să coboare, de parcă totuși era sigură, iar celelalte o urmară. Într-adevăr, ușa de la capătul scărilor le scoase în curtea prăfuită a grajdurilor de la miazăzi, unde erau ținuți caii novicelor – ai celor care aveau așa ceva – până când era din nou nevoie de ei. De cele mai multe ori, asta nu se întâmpla decât după ce erau Alese, sau când erau trimise acasă. Turnul se profila uriaș în spatele lor – dependințele sale erau întinse, iar zidurile se înălțau chiar mai mult decât cele ale orașului.
Nynaeve pătrunse în grajd cu pași mari, de parcă se afla pe moșia ei. Acolo mirosea a curat, a fân și a cai. De-o parte și de alta se întindeau două șiruri de boxe, luminate de razele care intrau prin luminatoare. Bela cea flocoasă și iapa cenușie a lui Nynaeve se aflau lângă ușă – lucru de mirare. Bela își scoase botul pe deasupra ușiței și necheză încet, recunoscând-o pe Egwene. Înăuntru era un singur rândaș, un bărbat plăcut la înfățișare, cu barba încărunțită, care mesteca un pai.
— Pune șaua pe cai, îi spuse Nynaeve, pe un ton poruncitor. Ăștia doi. Min, găsește-ți calul și pe cel al lui Elayne.
Min lăsă desagii și o luă pe Elayne cu ea, mai spre spatele grajdurilor. Rândașul se uită urât după ele și își scoase paiul din gura, cu mișcări leneșe.
— Probabil că e o greșeală, domniță. Caii ăștia…
— …Sunt ai noștri, spuse neclintită Nynaeve, încrucișându-și brațele pe piept, pentru ca inelul cu Marele Șarpe să iasă în evidență. Pune șaua pe ei imediat.
Egwene își ținu răsuflarea. Hotărâseră ca, dacă li se făceau greutăți și nu aveau de ales, Nynaeve să încerce să treacă drept Aes Sedai, măcar în ochii celor care s-ar fi putut lăsa înșelați. Nu surorile, firește, și nici Alesele, probabil că nici novicele, dar un rândaș… Bărbatul se uita lung la inel, apoi la Nynaeve:
— Mi s-a vorbit de doi cai, spuse el în cele din urmă, fără să pară tulburat. Pentru o Aleasă și o novice. Numai că domniile voastre sunteți patru.
Egwene simți că-i venea să râdă. Era limpede că Liandrin nu le crezuse în stare să-și ia caii singure. Nynaeve părea dezamăgită, așa că glasul i se ascuți.
— Scoate caii și pune șaua pe ei. Dacă nu, să te Tămăduiască Liandrin, dacă binevoiește.
Rândașul rosti cu glas scăzut numele femeii Aes Sedai, dar după ce ridică ochii spre chipul lui Nynaeve se supuse imediat, bombănind încetișor. Min și Elayne se întoarseră cu caii lor tocmai când el termina de strâns curelele. Min avea un jugan cu picioare lungi, cenușiu-deschis, iar Elayne o iapă murgă cu gâtul lung. După ce urcară în șa, Nynaeve îi spuse rândașului:
— Fără îndoială că ți s-a poruncit să-ți ții gura. Fie că suntem două sau două sute, asta așa trebuie să rămână. Dacă pui cuvântul meu la îndoială, gândește-te ce ți-ar face Liandrin dacă te-ai apuca să povestești ce nu trebuie.
În timp ce ieșeau din grajd, Elayne îi aruncă bărbatului o monedă și șopti:
— Pentru osteneală, om bun. Te-ai descurcat bine. Mama zice că biciul și vorba bună sunt mai de folos decât biciul singur, zâmbi ea afară, când prinse privirea lui Egwene.
— Sper să nu fie nevoie de nimic de soiul ăsta când dăm de gărzi, zise aceasta. Poate că Liandrin a vorbit și cu ei.
Cu toate acestea, atunci când ajunseră la poarta din zidul gros de la miazăzi de Turn, nu avură cum să-și dea seama dacă străjerii fuseseră sau nu preveniți. Aceștia le făcură semn să treacă fără să le arunce decât o privire, făcându-le o plecăciune grăbită. Străjile aveau menirea de a-i ține la distanță pe oamenii primejdioși, dar, din câte se părea, nu primiseră nici o poruncă de a opri pe cineva să iasă. Adierile răcoroase de lângă râu le îngăduiră să-și tragă glugile pe față, în timp ce călăreau la pas pe ulițele orașului. Ropotul copitelor pe străzile pavate se pierdea printre șoaptele mulțimii care umplea toate cotloanele și muzica ce se auzea din clădirile pe lângă care treceau. În jurul lor, oameni îmbrăcați în felurite veșminte, din toate ținuturile, de la cele închise la culoare și sobre din Cairhien până la cele viu colorate ale Pribegilor, se dădeau la o parte ca apele unui râu pe lângă o stâncă – și totuși, tot nu izbuteau să mărească pasul. Egwene nici nu se uita la nemaivăzutele turnuri cu podurile lor ce se pierdeau în văzduh, sau la casele care aduceau cu valurile sparte ale marii sau cu stâncile bătute de vânt ori cu niște cochilii meșteșugite, mai mult decât cu ceva făurit de mâna omului. Femeile Aes Sedai ieșeau adesea în oraș, iar în mulțimea aceea se puteau întâlni cu cineva fără să-și dea seama. După o vreme, observă că și celelalte erau la fel de atente ca și ea. Cu toate acestea, când zări desișul Ogier, se simți de-a dreptul ușurată.
Falnicii Copaci se zăreau deja pe deasupra acoperișurilor – aveau mai bine de o sută de lungimi în înălțime. Dedesubtul lor, masivii stejari, ulmi sau brazi păreau de-a dreptul pitici. Desișul, care avea peste cinci mile de la un capăt la altul, era înconjurat de un soi de zid, alcătuit însă numai dintr-un șir nesfârșit de arcade răsucite din piatră, fiecare înaltă de cinci lungimi și de două ori pe-atâta de lată. În exteriorul zidului se întindea o stradă pe care se înghesuiau trăsuri, căruțe și oameni, dar dincolo de el se vedea un peisaj aproape sălbatic. Desișul nu arăta ca un parc sădit de mâna omului, dar nici cu totul dezordonat, precum adâncurile pădurii. Părea mai degrabă a fi o operă de arta plăsmuită de natura, cea mai frumoasă pădure, cei mai minunați copaci care puteau exista pe lume. Unele frunze începuseră deja să-și schimbe culoarea, iar petele de portocaliu, galben și roșu pierdute în mulțimea de verde i se păreau lui Egwene o priveliște desăvârșită a frunzișului la vreme de toamnă.
Câțiva oameni se plimbau chiar dincolo de arcadele deschise, dar nici unul nu le băgă în seamă pe cele patru femei care se afundară călare pe sub copaci. Orașul dispăru din vedere aproape imediat – până și zgomotele fură întâi înăbușite de frunziș, apoi se stinseră cu totul. După zece pași, păreau să se afle la câteva mile distanță de orașul cel mai apropiat.
— La capătul de la miazănoapte al desișului a spus, mormăi Nynaeve, uitându-se împrejur. Nu exista nici o margine care să ajungă mai la miazănoapte decât…
Dar se întrerupse atunci când, de sub un pâlc de arbori negri de soc apărură în goana doi cai – o iapă cu pielea neagră și strălucitoare, cu un călăreț în spate, și un cal de povară, nu prea încărcat. Iapa se ridică în două picioare, lovind văzduhul cu copitele, atunci când Liandrin smuci frâiele. Pe chipul femeii Aes Sedai, mânia se oglindea ca o mască.
— V-am zis să nu spuneți nimănui! Nimănui!
Egwene observă bețele cu lămpi la capete de pe spinarea calului de povară și i se păru ciudat.
— Sunt prietenele noastre, începu Nynaeve, încordându-se, dar Elayne o întrerupse.
— Iartă-ne, Liandrin Sedai. Nu ne-au spus nimic, noi am auzit. Nu voiam să tragem cu urechea la ceva ce nu era pentru noi, dar așa s-a-ntâmplat. Și vrem și noi să-l ajutăm pe Rand al’Thor. Și pe ceilalți, firește, se grăbi să adauge.
Liandrin se uită chiorâș la ea și la Min. Soarele de la amiază, strecurându-și razele printre crengi, le umbrea chipurile ascunse de glugi.