— Așa, zise ea în cele din urmă, fără să-și ia ochii de la cele două fete. Pusesem pe cineva să aibă grijă de voi, dar dacă sunteți aici, foarte bine. Unde merg două, merg și patru.
— Să aibă grija, Liandrin Sedai? întrebă Elayne. Nu înțeleg.
— Copilă, se știe că voi patru sunteți prietene. Nu crezi că sunt unii care ar veni să vă pună întrebări de îndată ce s-ar fi aflat că ele au plecat? Crezi ca Ajah Neagră va fi blândă cu tine, numai pentru că vei moșteni un tron? Dac-ați fi rămas în Turnul Alb, poate că n-ați fi scăpat cu viață până în zori.
Toate patru căzură pe gânduri, auzind aceste vorbe, dar după numai câteva clipe, Liandrin smuci frâiele și le strigă s-o urmeze. Le călăuzi în adâncul desișului, până ce ajunseră la un gard înalt și masiv de fier, în vârful căruia se aflau țepi lungi, ascuțiți ca briciul. Era ușor curbat, de parcă înconjura o bucată mare din desiș, și se pierdea printre copaci, la stânga și la dreapta. În locul în care ajunseseră se afla și o poartă, ferecată cu un lacăt mare. Liandrin îl deschise cu o cheie pe care o scoase din mantie, le făcu semn să treacă, apoi îl închise la loc în urma lor și porni mai departe. De deasupra, dintre crengi, se auzi chițăitul unei veverițe, iar din depărtare răsună sunetul unui trunchi de copac lovit de o ciocănitoare.
— Unde mergem? întrebă Nynaeve, apoi, văzând că Liandrin tăcea, se uita mânioasă la celelalte. De ce ne tot afundăm în pădure? Trebuie să trecem un pod sau să luam o corabie, dacă este să plecam din Tar Valon, iar aici nu este nici pod, nici…
— Este asta, în schimb, le anunță Liandrin. Gardul e făcut ca să-i țină departe pe cei care-ar putea să-și facă singuri rău, dar azi nevoia ne silește.
Și le arătă ceea ce părea a fi o lespede înaltă și groasă de piatră, așezată în picioare. Una din fețe era acoperită cu un model de frunze și corzi, meșteșugit sculptate. Lui Egwene i se puse un nod în gât. Dintr-odată, își dădu seama de ce Liandrin luase lămpile cu ea. Gândul nu-i plăcea de loc. O auzi pe Nynaeve șoptind:
— O Poartă de taină.
Și una, și cealaltă își aduceau foarte bine aminte de Căi.
— Am făcut-o o dată, spuse Egwene, și pentru Nynaeve, dar și pentru ea însăși. Putem s-o facem și acum. „Dacă Rand și ceilalți au nevoie de noi, trebuie să-i ajutăm și gata.”
— E chiar o?… începu Min cu glasul sugrumat, dar nu izbuti să termine.
— O Poartă de taină, șopti și Elayne. Credeam că nimeni nu mai poate folosi Căile. Sau măcar că nimeni nu mai are îngăduința.
Liandrin descălecase deja și scosese frunza de Avendesora din perete; porțile tocmai se deschideau, ca două uși uriașe alcătuite din corzi de viță pline de sevă, dând la iveala un soi de oglindă argintie, umbrită, în care de-abia li se întrezăreau chipurile.
— Nu te obligă nimeni să vii, spuse Liandrin. Mă poți aștepta aici, după gard, departe din calea primejdiei, până mă întorc. Sau poate că Ajah Neagră te va găsi înaintea celorlalți, adăugă ea, cu un zâmbet nu prea binevoitor; în spate, Poarta de taină se deschise cu totul și rămase nemișcată.
— N-am spus că nu vin, zise Elayne, cu toate că se uita lung la pădurea din jur.
— Dacă e s-o facem, spuse răgușită Min, cu ochii țintă la Poartă, s-o facem odată. Arde-te-ar Lumina, Rand al’Thor, mai șopti ea sau, cel puțin, asta i se păru lui Egwene că auzise.
— Eu intru ultima, grai Liandrin. Hai, înăuntru toate. Vă urmez. Iute! Iute!
Începuse și ea să-și rotească privirile împrejur, de parcă se aștepta să le fi urmărit cineva. Egwene nu-și dădea seama ce putea fi, dar știa că oricine ar fi venit le-ar fi împiedicat, probabil, să treacă prin Poartă. „Rand, nerod cu creier de lână ce ești, de ce nu poți și tu, măcar o dată, să dai de necazuri care să nu mă silească să mă port ca o fată din povești?” Își înfipse călcâiele în coastele Belei, iar iapa, plictisită de lungul răstimp petrecut în grajd, se năpusti înainte.
— Încet! strigă Nynaeve, dar era prea târziu.
Egwene și Bela se îndreptară dintr-un salt către imaginile lor întunecate; cele două iepe flocoase își atinseră boturile, apoi părură să se contopească. Și Egwene se pierdu în îmbrățișarea propriei imagini, cu un fior de gheață. Timpul păru să se întindă la nesfârșit, ca și cum cleștele de gheață punea stăpânire, pas cu pas, pe fiecare fir de păr, iar pașii țineau câteva minute. Dintr-odată, se trezi dincolo – Bela începu sa se împleticească prin întuneric, mergând atât de repede încât aproape c-o aruncă din șa. Apoi își veni în fire și se opri, tremurând, iar Egwene coborî pe dată și-i pipai picioarele, în beznă, ca să vadă dacă nu cumva se rănise. Se simțea de-a dreptul bucuroasă că nu se vedea nimic – astfel, nimeni nu-i putea observa obrajii roșii de rușine. I se spusese deja că timpul și distanțele erau altfel înăuntrul Căilor, dar se mișcase din loc fără să se gândească. Împrejurul ei, în toate părțile, era beznă cu excepția Porții deschise, care se vedea precum o fereastră cu vitraliu, privită dinăuntru. Nu lăsa lumina să pătrundă – întunericul părea s-o apese din toate direcțiile – dar siluetele celorlalte încă se vedeau, mișcându-se îngrozitor de încet, ca niște imagini de coșmar. Nynaeve stăruia ca fiecare să ia câte o lampă și să o aprindă, dar Liandrin se codea, părând că voia să ajungă cât mai repede de cealaltă parte.
Când Nynaeve trecu și ea prin Poartă – ducându-și de căpăstru iapa cenușie și mergând foarte, foarte încet – Egwene mai că nu dădu fuga s-o îmbrățișeze. Lumina lămpii era la fel de binevenită ca și Nynaeve însăși – cercul strălucitor era mai îngust decât ar fi trebuit să fie, căci întunericul îl înconjura, încercând să-l mistuie. Și Egwene începuse să se simtă prizonieră, de parcă tenebrele din jurul ei ar fi strâns-o în chingi. Cu toate acestea, se mulțumi să spună:
— Bela e bine, iar eu nu mi-am rupt gâtul așa cum meritam.
Cândva, înăuntrul Căilor fusese lumină, înainte ca atingerea spurcată a Celui întunecat, care întinase saidinul, Puterea cu care fuseseră făurite, să fi început să le roadă. Nynaeve îi întinse bățul cu lampa, cu o mișcare bruscă, și se întoarse să scoată altul de sub șa.
— Câtă vreme știi că o meritai, înseamnă că nu o meritai, la urma urmei, murmură ea și chicoti. Câteodată mi se pare că soiul ăsta de vorbe potrivite au dat numele Meștereselor. Uite încă una: dacă-ți rupi gâtul, am eu grijă să ți-l pun la loc, ca să ți-l mai pot rupe o dată.
Nu era încrâncenată, iar Egwene începu și ea să râdă, până ce-și aminti unde se aflau. Nici Nynaeve nu-și îngădui prea multă veselie. Min și Elayne trecuseră șovăielnic prin Poartă, ducându-și caii de căpăstru, cu lămpile în mână. Era limpede că se așteptau ca, de cealaltă parte, să dea peste cine știe ce lighioane. La început părură ușurate că nu era decât întuneric, dar în scurta vreme strânsoarea înăbușitoare le făcu să se foiască de pe un picior pe altul, neliniștite. Liandrin puse frunza de Avendesora la loc și trecu călare prin Poarta care se închidea, ducând de căpăstru și calul de povară. Nici nu așteptă s-o vadă închisă de tot, ci-i trecu, fără nici o vorbă, lui Min căpăstrul și o apucă de-a lungul unei dungi albe, de-abia întrezărită în lumina lămpii, care ducea în adâncul Căilor. Pe jos părea să fie stâncă, mâncată și pătată. Egwene se urcă în grabă în șa – nici celelalte nu zăboviră mai mult. Pe lume părea să nu mai existe nimic decât piatra aspră de sub copitele cailor. Dunga albă, dreaptă ca o săgeată, le duse prin întuneric către o lespede mare, acoperită cu incrustații argintii – litere Ogiere, șterse pe alocuri, ca și cum ar fi fost roase de aceeași mană.