— Călăuzirea, șopti Elayne, răsucindu-se în șa ca să privească neliniștită împrejur. Elaida m-a învățat câte ceva despre Căi. Nu cine știe ce. Nu îndeajuns, mai zise ea posomorâtă. Sau poate prea mult.
Netulburată, Liandrin scoase o bucată de pergament, pe care o compară cu Călăuzirea, apoi o îndesă la loc într-un buzunar al mantiei, înainte ca Egwene s-o poată zări, și le conduse mai departe. Lumina lămpilor se opri brusc, până să se topească la margini în întuneric, suficientă însă ca să lase să se vadă o balustradă groasă de piatră, mâncată din loc în loc. Erau pe o Insulă, așa cum le spuse Elayne. Din pricina beznei, nu se vedea cât era de mare – probabil că avea vreo sută de pași, din câte i se păru lui Egwene. Balustrada era întreruptă de poduri și rampe de piatră – fiecare avea alături un stâlp, cu câte un singur rând de scriere de-a Ogierilor. Podurile păreau să nu ducă nicăieri. Rampele urcau sau coborau. Trecând călare pe lângă ele, nu era cu putință să le vadă capetele.
Oprindu-se numai să arunce o privire la stâlpi, Liandrin o apucă pe o rampă care cobora. Pe dată, în jurul lor nu mai rămaseră decât rampa și întunericul. Peste tot se așternuse o tăcere apăsătoare. Lui Egwene i se păru că nici zgomotul de copite nu ajungea mai departe de câțiva pași, dincolo de cercul de lumină.
Rampa cobora fără încetare, răsucindu-se, până când ajunse la o altă Insulă, cu balustrada sa întreruptă de gurile podurilor și de alte rampe, și cu Călăuzirea pe care Liandrin o compară cu pergamentul. Insula părea să fie din piatră, la fel ca prima. Egwene își dori să nu fi fost atât de sigură că aceea se afla chiar deasupra capetelor lor. Nynaeve vorbi dintr-odată, dând glas aceleiași îngrijorări. Vocea ei părea netulburată, numai că se opri o clipă ca să înghită în sec.
— S-ar… s-ar putea, răspunse slab Elayne; privirile sale se îndreptară mai întâi în sus, apoi se lăsară iute în jos. Elaida spunea că legile firii nu acționează aici înăuntru. Cel puțin nu așa cum se întâmplă afară.
— Pe Lumină! bombăni Min, apoi ridică glasul. Cât ai de gând să ne ții aici?
— Până când ieșim, răspunse femeia Aes Sedai, întorcând capul spre ele, făcându-și cozile de culoarea mierii să se clatine. Dacă mă bateți la cap, o să dureze mai mult.
Apoi se întoarse la pergamentul pe care-l cerceta, și la Călăuzire. Egwene și celelalte tăcură. Liandrin le duse mai departe, din Călăuzire în Călăuzire, de-a lungul rampelor și podurilor care păreau să străbată fără vreun sprijin întunericul nesfârșit. Nu le băga deloc în seamă pe tovarășele sale, iar Egwene se trezi întrebându-se dacă avea să se întoarcă după ele, în caz că se pierdeau. Probabil că și celelalte gândeau la fel, pentru că se țineau cât puteau de aproape de iapa neagră.
Uimită, Egwene își dădu seama că simțea încă apropierea de saidar, care o ispitea, și dorința de a-l atinge, de a-i conduce revărsarea. Se așteptase, pe undeva, ca urma murdară cu care Umbra spurcase căile să i-o ascundă. Într-un fel, simțea și spurcăciunea. Era o senzație foarte slabă, care n-avea nimic de-a face cu saidarul, dar era sigură că, dacă încerca să soarbă din Adevăratul Izvor, avea să fie ca și cum și-ar fi întins brațul gol printr-o pală de fum murdar și uleios, ca să apuce o cană curată. Orice-ar fi făcut ar fi fost murdărit. Pentru prima dată, de mai multe săptămâni, îi veni foarte ușor să reziste ispitei.
Trecuse multă vreme și afară ar fi fost târziu în noapte, atunci când Liandrin se opri pe o Insulă și descălecă pe neașteptate, spunându-le că aveau să se oprească să mănânce și să doarmă, și că găseau de-ale gurii în desagii calului de povară.
— Împărțiți cum se cuvine bucatele, le zise ea, fără să se obosească să le arate cu care dintre ele vorbea. O să ne ia aproape două zile să ajungem la Capul Toman. Nu vreau să ajungeți acolo moarte de foame, dacă ați fost așa de neghioabe încât să nu vă luați nimic cu voi.
Cu mișcări repezite scoase șaua de pe cal și îl priponi, apoi se așeză pe șa și așteptă ca una dintre ele să-i aducă de mâncare. Elayne îi duse niște pâine și brânză. Femeia Aes Sedai le arătă clar că nu avea nevoie de tovărășia lor, așa că se așezară toate patru să mănânce undeva mai departe, înghesuite laolaltă, șezând pe șei. Bezna le tăia orice poftă. După o vreme, Egwene spuse:
— Liandrin Sedai, dar dacă ne întâlnim cu Vântul Negru?
Min repeta numele pe tăcute, întrebătoare, însă Elayne scoase un țipăt înfundat.
— Moiraine Sedai spunea că nu poate fi ucis și nici măcar vătămat prea tare. Simt cum locul acesta întinat de-abia așteaptă să strice tot ce-am putea face cu ajutorul Puterii.
— Nici măcar să nu vă gândiți la Izvor, dacă nu vă spun eu, răspunse aspru Liandrin. Uite ce-i, dacă una ca voi încearcă să conducă Puterea aici înăuntru, s-ar putea să-și piardă mințile, la fel ca un bărbat. Nu ați fost încă pregătite să țineți piept spurcăciunii bărbaților care-au făurit Căile. Dacă apare Vântul Negru, am să am eu grijă, mai spuse ea, subțiindu-și buzele și uitându-se cu atenție la o bucată de brânză pe care apoi o băgă în gură, cu un surâs. Moiraine nu știe așa de multe precum crede.
— Nu-mi place femeia asta, șopti Egwene, îndeajuns de încet ca să fie sigură că n-o putea auzi.
— Dacă Moiraine poate să se întovărășească cu ea, putem și noi, zise încet Nynaeve. Nu că Moiraine mi-ar plăcea mai mult, dar dacă au început iarăși să se lege de Rand și de ceilalți…
Tăcu, trăgându-și mantia mai aproape de trup. Era întuneric, nu frig, dar parcă era totuna.
— Ce-i Vântul asta Negru? întrebă Min. Elayne îi povesti tot ce-i spusese Elaida sau maică-sa, iar Min oftă: Pânza are de dat socoteală pentru multe. Nu știu dacă vreun bărbat merită să faci așa ceva.
— Nu era musai să vii, îi aminti Egwene. Puteai să pleci din Turn când voiai și nimeni n-ar fi încercat să te oprească.
— Da, puteam să plec unde vedeam cu ochii, răspunse cu amărăciune Min. La fel de ușor ca tine sau ca Elayne. Dar Pânzei nu-i prea pasă ce vrem noi, Egwene. Și dacă, după toate prin care treci pentru el, Rand nu te ia de nevastă? Dacă se însoară cu vreo femeie pe care n-ai văzut-o niciodată, sau cu Elayne sau cu mine? Atunci ce faci?
— Mama n-ar îngădui-o, chicoti Elayne.
O vreme, Egwene rămase tăcută. Era cu putință ca Rand să nu se însoare niciodată. Iar dacă ajungea… Nu-l vedea cu nici un chip făcând rău cuiva. „Nici măcar după ce înnebunește?” Trebuia să fie o cale pentru a opri asta, pentru a o schimba. Femeile Aes Sedai știau și puteau face atât de multe. „Dar dacă i-ar putea pune capăt, de ce n-o fac?” Singurul răspuns era că nu era cu putință, și tocmai asta nu voia să audă. Încercă să pară voioasă.
— Nu prea cred că mă voi mărita cu el. Știi bine că femeile Aes Sedai nu se mărită prea adesea. Dar în locul tău nu mi-aș pune nădejdea în el. Nici în locul tău, Elayne. Nu prea cred…, începu să spună, apoi i se puse un nod în gât și tuși ca s-o ascundă. Nu prea cred că se va căsători vreodată. Dar dacă o face, îi doresc numai bine celei care se încurcă cu el – chiar și dacă ar fi una dintre voi.
Se strădui să pară că era adevărat și i se păru că izbutise.
— E încăpățânat ca un catâr și îi stă mintea numai la prostii, dar e un om blând și domol, continuă ea; glasul îi tremura, dar se ascunse în spatele unui hohot de râs.
— Oricât ai spune tu că nu-ți pasă, zise Elayne, cred că te-ai împotrivi mai rău ca mama. Dar e un băiat interesant, Egwene, mai interesant decât oricare altul pe care l-am întâlnit vreodată, chiar dacă e doar un păstor. Dacă-l dai la o parte, ca o neghioabă, numai tu ai să fii de vină atunci când mă voi hotărî să vă țin piept și ție, și mamei. S-a mai întâmplat ca Principele din Andor să nu fi fost nobil înainte de căsătorie. Dar n-ai să fii neghioabă, așa că nu mai încerca să te ascunzi. Fără îndoiala că vei alege Verdele și-l vei face Străjerul tău – unul dintre ei. Singurele Verzi care au un singur Străjer, după știința mea, sunt măritate cu el.