Egwene se sili să țină pasul, spunându-le că, dacă avea să aleagă Verdele, voia să aibă zece Străjeri. Min o urmărea din priviri, încruntându-se, iar Nynaeve o privea și ea gânditoare pe Min. În cele din urmă tăcură, atunci când începură să-și schimbe veșmintele cu unele mai potrivite pentru călătorie. Nu era ușor să rămâi vesel în locul acela.
Egwene adormi greu și dormi iepurește, visând urât. Nu-l văzu pe Rand, ci pe bărbatul cu ochi de foc. De data aceasta, chipul său nu mai era acoperit de mască. Arăta înspăimântător, plin de arsuri aproape vindecate. O privi și râse. Visa și alte lucruri, dar nu la fel de groaznice. Se visă pierdută pentru vecie în străfundurile Căilor și urmărita de Vântul Negru. Se simți recunoscătoare atunci când vârful încălțării de călărie a lui Liandrin i se înfipse în coaste ca s-o trezească. I se părea că nu dormise deloc.
Liandrin le trase după ea, fără preget, întreaga zi – sau ceea ce trecea drept zi, când nu aveau decât lămpile să țină loc de soare – și nu le îngădui să se oprească pentru odihnă decât când începură să se clatine în șa. Stânca era tare, dar femeia Aes Sedai, nemiloasă, le trezi după numai câteva ceasuri și porniră la drum de îndată ce se urcară în șa. Rampe, poduri, Insule, Călăuziri. Egwene văzu atât de multe în bezna dimprejur, încât le pierdu numărul. Cât despre ceasurile sau zilele scurse, le uitase de mult. Liandrin nu le lăsă să se oprească decât puțin, pentru masă și pentru a odihni caii, iar întunericul le apăsa ca o povară pe umeri. Zăceau în șa ca niște baloturi de grâne – toate, în afară de femeia Aes Sedai pe care nici oboseala, nici lipsa luminii nu păreau s-o tulbure. Era la fel de proaspătă ca și în Turnul Alb, și la fel de rece. Nu îngăduia nimănui să tragă cu ochiul la pergamentul cu ajutorul căruia găsea drumul. Nynaeve o și întrebă o dată despre el, dar nu răspunse decât:
— E ceva ce tu n-ai putea înțelege.
Și, dintr-odată, clipind istovită, Egwene o văzu pe Liandrin îndepărtându-se de o Călăuzire, dar nu către vreun alt pod sau rampă, ci de-a lungul unei dungi albe, ștearsă de vreme, care se pierdea în întuneric. Se uită la prietenele ei și se grăbiră toate s-o urmeze. În față o văzură la lumina lămpilor pe femeia Aes Sedai care scotea deja frunza de Avendesora de pe Poarta de taină.
— Am ajuns, spuse zâmbind Liandrin. În cele din urmă v-am adus acolo unde trebuie să mergeți.
40
Damane
În timp ce Poarta se deschidea, Egwene descălecă, iar când Liandrin le făcu semn să treacă își trase iapa de căpăstru, cu mare grijă. Chiar și așa, ea și Bela se împiedicară în ierburile culcate la pământ de deschiderea Porții, atunci când li se păru dintr-odată că se mișcau mult, mult mai încet. Poarta era înconjurată de un șir de tufișuri dese, care o ascundeau vederii. În apropiere, erau numai câțiva copaci, iar adierea dimineții răscolea frunzele care erau numai cu puțin mai colorate decât cele pe care le văzuse în Tar Valon. Cu ochii la prietenele ei, îi luă destulă vreme să observe că erau și alții acolo, stând puțin mai la o parte, dincolo de porți. Când îi văzu, rămase cu ochii la ei, neștiind ce să creadă; era o ceată foarte ciudată și auzise mult prea multe zvonuri despre războiul de la Capul Toman.
O seamă de bărbați în armuri, cel puțin cincizeci, cu piepturile aparate de platoșe din bucăți de oțel așezate una peste alta și cu coifuri de un negru-mat, ca niște capete de insecte, ședeau în șei sau stăteau lângă caii lor, cu ochii țintă la ea și la celelalte femei care tocmai ieșeau, dar și la Poarta de taină, vorbind între ei cu glas scăzut. Singurul bărbat cu capul descoperit, un om înalt, smead, cu nasul coroiat și care-și ținea coiful vopsit și poleit cu aur pe lângă trup, părea năucit de ceea ce vedea. Erau și femei - două dintre ele purtau rochii simple, cenușiu-închis, și câte o zgardă lată, de argint, și nu-și luau ochii de la cele care ieșeau pe Poarta. În spatele fiecăreia se afla o altă femeie care-i stătea foarte aproape, de parcă se pregătea să-i șoptească la ureche. Alte două, ceva mai depărtate una de alta, purtau fuste largi și împărțite, ca pentru călărie, care le veneau până la glezne. Piepții rochiilor și fustele erau împodobite cu dungi roșii, pe care erau brodate fulgere. Cea mai ciudată dintre toate era ultima femeie, care stătea întinsă pe un palanchin purtat de opt bărbați zdraveni, goi până la brâu, cu niște pantaloni negri și largi. Avea capul ras pe ambele părți, astfel încât îi rămăsese doar o creastă de păr negru, care-i cădea pe spate. Purta o robă lungă, alburie, cu desene de pasări și flori încadrate de ovale, aranjată cu grijă pentru a-i lăsa la vedere fustele de un alb-strălucitor. Unghiile ei erau foarte lungi, iar pe primele două de la fiecare mână și le vopsise cu albastru.
— Liandrin Sedai, întrebă neliniștită Egwene, știi cine sunt oamenii ăștia?
Degetele ei pipăiră frâiele, de parcă se întreba dacă s-o ia sau nu la fugă, dar Liandrin puse la loc frunza de Avendesora și înaintă încrezătoare, în timp ce Poarta începu să se închidă.
— Înaltă Doamnă Suroth? rosti ea; era și în același timp nu era o întrebare. Femeia din palanchin înclină din cap aproape imperceptibil.
— Iar dumneata ești Liandrin, zise, cu un accent ciudat, încât Egwene nici nu pricepu din prima clipă. Aes Sedai, adăugă, strâmbând din buze, iar soldații începură să murmure. Trebuie să isprăvim repede, Liandrin. Sunt patrule pe aici – nu ne putem lăsa descoperiți. Nu cred că te-ar bucura să ai de-a face cu Căutătorii Adevărului, și nici pe mine. Vreau să mă întorc în Faime înainte ca Turak să-și dea seama că am plecat.
— Despre ce vorbiți? întrebă Nynaeve. Despre ce vorbește, Liandrin?
Aceasta își puse o mână pe umărul lui Nynaeve și alta pe al lui Egwene.
— Iată cele două femei despre care ți s-a vorbit. Și încă una – Domnița-Moștenitoare din Andor.
Și făcu un semn spre Elayne. Cele două femei cu fulgere brodate pe rochii se apropiară de cele din fața Porții de Taină – Egwene observă că aveau cu ele câte un colac din metal sclipitor – iar soldatul cu capul gol le însoți, fără să-și duca mâna spre plăselele sabiei care i se ivea de peste umăr și zâmbind liniștit. Cu toate astea, Egwene nu-l scăpă din ochi. Liandrin nu păru tulburată – altfel, Egwene ar fi sărit pe dată în șaua Belei.
— Liandrin Sedai, întrebă ea insistentă, cine sunt oamenii ăștia? Vor și ei să-i ajute pe Rand și pe ceilalți?
Pe neașteptate, bărbatul cu nasul coroiat le apucă pe Min și pe Elayne de ceafă, iar în clipa următoare totul păru că se întâmplă în același timp. Bărbatul urlă un blestem, o femeie țipă – sau, poate, mai multe. Fără veste, adierea se preschimbă într-o vântoasă care luă cu sine, într-un vârtej de praf și frunze, strigatul mânios al lui Liandrin și făcu trunchiurile copacilor să se îndoaie și să geamă. Caii se ridicară în două picioare și nechezară ascuțit, iar una dintre femei se întinse și potrivi ceva în jurul gâtului lui Egwene. Cu mantia fluturându-i ca pânza unei corăbii, aceasta se încordă în bătaia vântului și trase de lucrul acela, ca o zgardă din metal bine lustruit. Nu se mișca; pipăindu-l, i se păru că era dintr-o singură bucată, cu toate ca știa că trebuia să fie o încuietoare pe undeva. Colacul argintiu pe care-l avea în mână femeia se întinse peste umărul lui Egwene. Celălalt capăt se unea cu o brățară sclipitoare, aflată pe încheietura stângă a femeii. Strângându-și pumnul cât putea de tare, Egwene o lovi necruțătoare, drept în ochi – apoi se împletici, cazând ea însăși în genunchi. I se învârtea capul și se simțea de parcă un bărbat masiv ar fi lovit-o în față. După ce ochii i se limpeziră, observă că vântul se potolise. Câțiva cai, printre care Bela și iapa lui Egwene, umblau liberi, iar unii dintre soldați blestemau și se chinuiau să se ridice. Netulburată, Liandrin își scutură praful și frunzele de pe fustă. Min era în genunchi, sprijinindu-se în palme, dând și ea să se ridice. Părea năucită. Bărbatul cu nasul coroiat stătea lângă ea. Din mână îi picura sânge. Cuțitul lui Min zăcea uitat, cu tăișul înroșit pe o parte – nu-l putea ajunge dintr-o singură mișcare.