— Cum spui, Suroth. Nevoile lui se vor schimba. Am să-ți amintesc de asta, în ziua în care vei îngenunchea în fața mea.
Deodată, un copac înalt, aflat cam la o milă depărtare, izbucni în flăcări ca o torță.
— Am obosit, spuse Suroth. Elbar, cheamă-i înapoi.
Bărbatul cu nasul coroiat scoase un corn cam cât pumnul său, care scoase un sunet aspru și pătrunzător.
— Pe femeia numită Nynaeve trebuie s-o găsești, rosti înfrigurată Liandrin. Elayne nu contează, dar fata asta și cealaltă trebuie să fie cu voi pe corăbii, când plecați.
— Știu foarte bine porunca, marath’damane, deși tare aș vrea să știu și pricina.
— Copila mea, rânji Liandrin, ți s-a spus atât cât trebuie să afli. Nu uita că tu slujești și te supui. Acestea două trebuie duse dincolo de Oceanul Aryth și ținute acolo.
— N-am să zăbovesc aici ca s-o caut pe această Nynaeve, pufni Suroth. N-am să-i mai fiu de nici un folos stăpânului, dacă Turak mă dă pe mâna Căutătorilor Adevărului. Femeia nu va rămâne prea multă vreme în libertate, continuă ea, fără să-i îngăduie lui Liandrin s-o întrerupă. Nici ea, nici cealaltă. Când ridicam iarăși pânzele, o să luam cu noi toate femeile din ținutul ăsta amărât care pot conduce Puterea, fie și puțin. Toate vor avea zgarda la gât. Dacă tu vrei să rămâi s-o cauți, fă-o. Patrulele vor veni curând, cu gândul de a-i înfrunta pe zdrențăroșii care se mai ascund încă prin ținut. Unele patrule au și damane și n-o să le pese pe cine slujești. Dacă scapi cu viața, lanțul și zgarda te vor învăța un nou fel de viață, și nu cred că stăpânul nostru se va obosi s-o elibereze pe una îndeajuns de neghioabă ca să se lase prinsă.
— Dacă le îngădui să rămână aici, spuse încordată Liandrin, stăpânul chiar că se va ocupa de tine, Suroth. Prinde-le pe amândouă, sau vei plăti.
Și porni cu pași mari spre Poarta de Taină, strângând hățurile iepei. În scurtă vreme, Poarta se închidea în urma ei. Soldații care plecaseră după Nynaeve și Elayne se întoarseră în galop, împreună cu cele două femei legate una de alta, damane și sul’dam, care călăreau alături. Trei bărbați duceau de căpestre caii pe care erau azvârlite niște leșuri. Egwene se simți încurajată, văzând că erau cu toți oameni în armură. Nu le prinseseră nici pe Nynaeve, nici pe Elayne. Min dădu să se ridice, dar bărbatul cu nasul coroiat își puse piciorul între umerii ei și o culcă la pământ. Ea începu să se zvârcolească slab, trăgându-și cu greu sufletul.
— Dacă-mi îngăduiți să vorbesc, Înaltă Doamna, spuse el, iar Suroth îi făcu un semn ușor, cu mâna. Țăranca asta m-a rănit, înălțime. Dacă nu vă este de folos…
Suroth, care deja se întorcea să plece, făcu iarăși un semn, iar el întinse brațul peste umăr să-și apuce sabia.
— Nu! strigă Egwene; o auzi pe Renna blestemând cu voce joasă, și dintr-odată mâncărimea fierbinte o cuprinse din nou, mai rău ca înainte, dar nu se opri. Va implor, Înălțime! Vă implor! E prietena mea!
Pe lângă fierbințeală, o cuprinse o durere așa cum nu mai simțise niciodată. Tot trupul i se încordă; se prăbuși cu fața în praf, scâncind, dar tot îl vedea în fața ochilor pe Elbar care-și scotea din teacă paloșul masiv, cu tăișul curbat și-l înălța cu ambele mâini deasupra capului.
— Va rog! Min, Min…
Fără veste, durerea încetă de parcă nici nu fusese. Rămase doar amintirea. Papucii din catifea albastra ai lui Suroth, prăfuiți de-acum, apărură în fața ei, dar n-o făcură să-și ia ochii de la Elbar care rămăsese cu paloșul deasupra capului, strivind-o pe Min cu piciorul la pământ… nemișcat.
— Țăranca asta e prietena ta? întrebă Suroth.
Egwene dădu să se ridice, dar văzând-o pe cealaltă ridicând uimită o sprânceană, rămase unde se afla și își dădu numai capul pe spate. Trebuia s-o salveze pe Min. „Și dacă asta înseamnă să mă umilesc…” Își descleștă buzele, nădăjduind că avea să pară că zâmbea.
— Da, Înălțime.
— Și dacă o cruț, dacă-i îngădui să te vadă din când în când, ai să-ți dai silința și ai să înveți ce ți se spune?
— Da, Înălțime, răspunse ea. Ar fi făgăduit orice pentru ca Min să scape nevătămată. „Am să-mi și țin făgăduiala, se gândi cu amărăciune, câtă vreme voi fi obligată.”
— Urcă fata în șa, Elbar, spuse Suroth. Leag-o, dacă nu se poate ține. Dacă această damane ne va dezamăgi, poate că am să-ți îngădui să-i iei capul și celeilalte.
Pornise deja către palanchin. Renna o trase pe Egwene în picioare, cu asprime, și o împinse către Bela, dar Egwene nu se uita decât la Min. Elbar se purta la fel de rău cu ea ca și Renna, dar i se păru că nu pățise nimic. Îl dădu la o parte pe Elbar, care încerca s-o lege în șa, și se urcă pe juganul ei, fără prea mult ajutor. Ciudatul Alai o porni la drum, către apus, cu Suroth în față și Elbar puțin în urma palanchinului ei, îndeajuns de aproape pentru a răspunde pe dată oricărei porunci. Renne și Egwene călăreau în spate, cu Min și celelalte sul’dam și damane, în urma soldaților. Femeia care, probabil, ar fi trebuit să-i pună zgarda de gât lui Nynaeve mângâia lanțul argintiu pe care încă îl mai avea cu ea și părea furioasă. Ținutul deluros era acoperit de pâlcuri rare de pădure. În scurtă vreme, trâmbele de fum care se înălțau din trunchiul copacului ars ramaseră numai ca o pată pe cer, în urma lor.
— Ți s-a făcut o mare cinste, spuse după o vreme Renna, când Înalta Doamna ți-a vorbit. Altădată ți-aș fi îngăduit să porți o panglică pentru a-ți aminti. Dar fiindcă i-ai atras atenția…
Egwene scoase un țipat. I se păru că o nuia subțire o lovise peste spate, apoi alta pe picior, pe braț. Veneau din toate părțile. Știa că nu erau aievea, și totuși ridică brațele ca să le oprească. Își mușcă buza pentru a-și înăbuși gemetele, dar pe obraji începură să-i curgă lacrimi. Bela necheza și se foia, însă lanțul care-o lega de Renna o împiedica pe Egwene să se îndepărteze. Nici un soldat nu întoarse capul.
— Ce-i faci? strigă Min. Egwene! Oprește-te!
— Ți s-a cruțat viața, Min… așa te cheamă, nu? spuse blând Renna. Învață-ți și tu lecția. Câtă vreme încerci să faci ceva, nu se va opri.
Min ridică pumnul, apoi îl lăsă să cadă.
— N-am să încerc nimic. Numai oprește-te, te rog. Îmi pare rău, Egwene.
Loviturile nevăzute continuară o vreme, ca și cum trebuia să i se arate lui Min că intervenția ei fusese inutilă, apoi încetară. Egwene nu se putea opri din tremurat. De data aceasta, durerea nu dispăru. Își ridică mâneca rochiei, crezând că avea să vadă vânătăile, dar pielea ei era neatinsă. Numai senzația rămăsese. Înghiți în sec.
— N-a fost vina ta, Min. Nici a ta, mai spuse Egwene, mângâind gâtul Belei, care-și dădea ochii peste cap.
— Vina a fost a ta, Egwene, spuse Renna; părea atât de răbdătoare și se purta foarte blând, de parcă avea de-a face cu una prea proastă pentru a înțelege, încât lui Egwene îi veni să țipe. Când o damane primește o pedeapsă, este întotdeauna vina ei, chiar dacă nu înțelege de ce. O damane trebuie să ghicească dinainte ce vrea să facă sul’dam. De data asta, însă, știi și de ce. Damane sunt ca niște mobile, sau unelte, se află mereu acolo, gata să fie folosite, dar nu trebuie să atragă atenția. Mai ales când vine vorba de cei de Sânge.
Egwene își mușcă buza până când simți gustul sângelui. „E un coșmar. Nu poate fi aievea. De ce-a făcut Liandrin așa ceva? De ce se întâmplă asta?”