— Pot… mi se îngăduie să pun o întrebare?
— Dinspre partea mea, da, zâmbi Renna. De-a lungul anilor, multe sul’dam vor purta această brățară – ele sunt întotdeauna mai multe la număr decât damane – iar unele ar fi în stare să te jupoaie dacă-ți ridici ochii din pământ sau dacă deschizi gura fără îngăduință, însă eu nu văd nici un motiv să nu te las să vorbești, câtă vreme ai grijă ce spui.
Una dintre celelalte sul’dam pufni tare; era legată de o femeie drăguță, cu părul negru, de vârstă mijlocie, care-și ținea privirea în jos.
— Liandrin, începu Egwene – nu mai avea de gând să-i rostească vreodată și titlul – și Înalta Doamnă vorbeau de un stăpân pe care-l slujesc amândouă. Cine este? întrebă ea, cu gândul la un bărbat cu chipul sluțit de arsuri aproape vindecate, cu ochii și gura care uneori izbucneau în flăcări – chiar dacă era doar un chip văzut în vise, părea prea de-a dreptul înfricoșător. Și ce vrea de la mine și… și de la Min?
Știa că era o prostie să ocolească numele lui Nynaeve – că doar nimeni nu avea să uite de ea, doar pentru că nu i se rostea numele, mai ales acea sul’dam cu ochi albaștri care-și mângâia lațul rămas nefolosit – dar era singura cale de a se împotrivi la care se gândise.
— Nu e treaba mea, iar a ta cu atât mai puțin, să-mi bag nasul în ce fac cei de Sânge, zise Renna. Înalta Doamnă o să-mi spună ce vrea să aflu, iar eu am să-ți spun ție ce cred că ar trebui să știi. Orice altceva vezi sau auzi trebuie să fie ca și cum n-ar fi fost niciodată rostit, ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Așa vei fi la adăpost, mai ales tu, o damane. Ești prea de preț pentru a fi ucisă pe dată, dar s-ar putea să te trezești nu doar pedepsită crunt, ci și fără limbă și fără mâini, ca să nu mai poți vorbi sau scrie. Damane își pot face treaba și fără ele.
Egwene se înfioră, deși nu era frig. Trăgându-și mantia pe umeri, dădu de laț și trase tare de el.
— Așa ceva e îngrozitor. Cum puteți să faceți asta? Ce minte bolnavă s-a putut gândi la o asemenea unealtă?
— Asta ar merita deja să rămână fără limbă, Renna, mârâi femeia cu ochi albaștri și cu lațul în mână.
— De ce să fie îngrozitor? răspunse, însă, Renna, zâmbind răbdătoare. Crezi că putem îngădui cuiva care face asemenea lucruri să rămână în libertate? Uneori se nasc și bărbați care ar deveni marath‘damane dac-ar fi femei – am auzit că așa e și pe aici – iar ei trebuie, firește, uciși; însă femeile nu își pierd mințile. E mai bine pentru ele să devină damane, decât să facă numai necazuri, luptându-se pentru putere. Cât despre cine s-a gândit prima oară la a’dam, află că a fost o femeie care-și spunea Aes Sedai.
Egwene își dădu seama că pe fața i se oglindea neîncrederea, căci Renna izbucni în râs:
— Atunci când Luthair Paendrag Mondwin, fiul lui Artur Aripă-de-Șoim, a dat prima oară piept cu Armatele Nopții, a găsit în rândul lor multe femei care-și spuneau Aes Sedai. Se luptau între ele pentru stăpânire și foloseau Puterea Supremă pe câmpul de luptă. Una dintre ele, pe nume Deain, care s-a gândit că i-ar fi fost mai bine să-l slujească pe împărat – firește, pe atunci nu era încă împărat – pentru că el nu avea nici o Aes Sedai în oastea sa, a venit la el cu această unealtă, făurită de propria-i mână: primul a’dam, prins în jurul gâtului uneia dintre surorile sale. Cu toate că femeia prinsă nu voia să-l slujească pe Luthair, unealta o silea. Deain a făurit mai multe, au fost găsite primele sul’dam, iar femeile prinse, care-și spuneau Aes Sedai, au aflat că erau de fapt numai marath’damane, Cele care trebuie înlănțuite. Se spune că atunci când i s-a pus și ei zgarda la gât, Deain a urlat de până și Turnurile de la Miazănoapte s-au cutremurat din temelii, dar firește ca și ea era marath’damane, așa că nu i se putea îngădui să umble liberă. Poate că vei fi și tu dintre cele care pot fauri un a’dam. Dacă va fi așa, vei fi de-a dreptul răsfățată – nu-ți face griji.
Egwene privi cu jale la ținutul peste care călăreau. Pământul începea să se înalțe, dând naștere unor dealuri joase, iar pădurea rară lăsase loc unor desișuri răspândite ici și colo. Nu erau multe locuri bune pentru a se ascunde, dar era sigură că ar fi izbutit să fugă.
— Adică trebuie să-mi doresc să fiu răsfățată ca un cățel de casă? spuse ea cu amărăciune. Să fiu legată o viață întreagă de bărbați și femei care mă considera un fel de animal?
— Bărbați, nu, chicoti Renna. Toate sul’dam sunt femei. Dacă un bărbat și-ar pune brățara la mână, de cele mai multe ori nu s-ar întâmpla nimic – ca și cum ar fi agățat-o de un cui din perete.
— Dar uneori, o întrerupse brutal femeia cu ochi albaștri, cu trăsăturile ei ascuțite și cu gura punga, cu buze subțiri și o înfățișare mereu furioasă, și tu și el ați muri în chinuri. Din vreme în vreme, împărăteasa își pune nobilii la încercare, legându-i de o damane. Asta-i face să asude și iscă mare veselie la Curtea celor Noua Luni. Bărbatul nu știe dacă va scăpa sau nu cu viață – decât la sfârșit. La fel și damane, sfârși ea, râzând cu răutate.
— Numai împărăteasa își îngăduie să irosească astfel viața unei damane, Alwhin, se răsti Renna, iar eu n-am de gând s-o instruiesc pe asta numai ca s-o văd dată la o parte.
— Până acum n-am văzut nici o instruire, Renna. Numai palavre, ca și cum ați fi prietene din copilărie.
— Da poate că e vremea să vedem ce poate să facă, spuse Renna, cercetând-o pe Egwene. Ai învățat oare să conduci Puterea la depărtarea aceea?
Și-i arătă un stejar înalt care se înălța singuratic în vârful unui deal. Egwene se încruntă – era cam la jumătate de milă de Alaiul lor. Nu încercase niciodată să treacă de lungul brațului, dar se gândi că ar fi fost cu putință.
— Nu sunt sigură, răspunse.
— Încearcă, îi zise Renna Simte copacul. Simte rășina din el. Vreau nu doar s-o încălzești, ci s-o faci să se încingă atât de tare încât fiecare picătură să se transforme în abur într-o clipă. Haide.
Tulburată, Egwene descoperi că tânjea să facă ce-i poruncise Renna. Nu condusese Puterea și nici măcar nu atinsese saidarul de două zile; dorința de a-și umple sufletul o făcea să se înfioare.
— Nu…, începu ea, dar în mai puțin de o clipă renunță să spună „vreau”; vânătăile nevăzute o ardeau prea tare ca să mai facă prostii. Nu pot, spuse în cele din urma. E prea departe și n-am mai făcut niciodată așa ceva.
Una dintre sul’dam râse răgușit, iar Alwhin spuse:
— Nici măcar n-a încercat.
— După ce-ai petrecut ceva timp ca sul’dam, spuse Renna, clătinând din cap aproape cu tristețe, înveți multe lucruri despre damane, chiar și fără brățară. Cu brățara la mână îți dai întotdeauna seama dacă damane încearcă să conducă sau nu. Să nu mă minți niciodată, nici măcar un pic, pe mine sau pe vreo altă sul’dam.
Dintr-odată, nuielele nevăzute se întoarseră, lovind-o peste tot corpul. Urlând, încercă să dea în Renna, dar femeia îi dădu liniștită pumnul la o parte. Egwene se simți de parcă ar fi lovit-o peste braț cu un băț. Își înfipse călcâiele în coastele Belei, însă Renna smuci lanțul și aproape că o dădu jos din șa. Înnebunită, dădu să apuce saidarul, vrând s-o rănească îndeajuns de mult pentru a o face să se oprească, așa cum fusese și ea rănită. Cealaltă clatină tristă din cap, iar Egwene gemu tare, căci pielea îi luase foc pe dată. Numai după ce se îndepărtă de saidar, arsura se mai domoli, însă loviturile nevăzute nu încetară și nici măcar nu se răriră. Încercă să strige că avea să-și dea silința, dacă Renna îi îngăduia, dar nu izbuti să rostească nici un cuvânt, ci doar să se zvârcolească și să zbiere. Mânioasă, Min striga și ea ceva și încerca să se apropie. Ca prin vis, Egwene o văzu pe Alwhin smucind de frâiele calului lui Min și luându-i-le din mâini, și pe altă sul’dam dându-i o poruncă aspră unei damane. Aceasta o privi pe Min, care începu brusc să urle și ea, fluturându-și brațele de parcă încerca să se apere de lovituri sau de acele unor viespi nevăzute. Din pricina propriului său chin, cel al lui Min părea îndepărtat. Strigatele lor îngemănate izbutiră să-i facă pe câțiva soldați să se întoarcă în șa. Aruncându-le o privire, râseră și se întoarseră la loc. Nu era treaba lor cum se purta o sul’dam cu o damane. Lui Egwene i se păru că totul ținu o veșnicie – dar în cele din urmă se termină. Se prăbuși istovită în șa, cu obrajii uzi de lacrimi, suspinând, cu fața ascunsă în coama Belei. Iapa necheză neliniștită.