— N-aș spune nu la o rochie ca în Doman – cu toate că mama s-ar înfuria cumplit dac-ar afla că am purtat vreodată una, iar cu Lini n-aș mai avea pace în vecii vecilor – dar chiar dacă găsim un sat, cu ce să cumpărăm rochii noi? Nu știu câți bani ai tu, dar eu am numai zece galbeni și cam de două ori pe atât arginți. O să ne-ajungă vreo doua, trei săptămâni, dar după aceea nu știu ce vom face.
— Nici măcar câteva luni ca novice în Tar Valon nu te-au făcut să gândești altfel decât ca moștenitoarea unui tron, râse Nynaeve. Eu n-am nici a zecea parte din cât ai tu, și tot are să ne-ajungă vreo două sau trei luni, trăind în huzur. Și chiar mai mult, dacă suntem chibzuite. Nici prin gând nu-mi trece să cumpăr rochii și în nici un caz nu vor fi noi. Rochia mea cenușie de mătase, cu toate perlele și firul de aur, o să ne fie de folos. Dacă nu găsesc nici o femeie care să ne dea fiecăreia câte două, trei schimburi de haine simple, în schimbul ei, am să-ți dau ție inelul ăsta și voi fi eu novicea.
Încălecă și întinse brațul ca s-o ajute pe Elayne să urce în spatele ei.
— Și ce-o să facem când ajungem în Faime? întrebă Elayne, așezându-se pe crupa calului.
— Asta n-o s-o știu până când nu mă văd acolo, răspunse Nynaeve, apoi se opri, lăsând frâiele din mână. Ești sigură că vrei să faci asta? O să fie primejdios.
— Mai primejdios decât pentru Egwene și Min? Dacă ar fi în locul nostru, ne-ar veni în ajutor. Sunt sigură. Haide, ai de gând să rămânem aici până la noapte?
Elayne își înfipse călcâiele în coastele calului, iar acesta o porni. Nynaeve se călăuzi după soare, care nu ajunsese încă la amiază, având grijă să rămână mereu în urma lor.
— Va trebui să avem grijă. Femeile Aes Sedai pe care le cunoaștem noi recunosc o alta care poate conduce Puterea, numai dacă se apropie. Și astea ne-ar putea găsi, chiar și în mulțime, dacă ne caută – și mai bine să nu ne amăgim cu gândul că nu-i așa. „E limpede că ne așteptau, pe Egwene și pe mine. Dar de ce?”
— Da, să avem grija. Aveai dreptate și mai devreme. Nu le-am fi făcut nici un bine dacă ne lăsam prinse, zise Elayne, apoi adăugă după câteva clipe: Crezi că toate au fost minciuni, Nynaeve? Ceea ce ne-a spus Liandrin despre Rand, cum că ar fi în primejdie? Și despre ceilalți? O Aes Sedai nu minte.
La rândul ei, Nynaeve rămase pe gânduri, amintindu-și de ce-i spusese Sheriam – când o femeie ajungea soră în toata puterea cuvântului, își rostea jurămintele înăuntrul unui ter’angreal care-o împiedica să le încalce vreodată. „Să nu spui nici o vorbă neadevărată.” Acesta era unul dintre ele, dar toată lumea știa că adevărul rostit de o Aes Sedai putea să nu fie întocmai ceea ce credeai că auzi.
— Cred că Rand se află în Fal Dara, acum, și-și încălzește tălpile la focul Seniorului Agelmar, răspunse ea. „Nu mă pot gândi la el acum. Trebuie să mă gândesc la Egwene și la Min.”
— Așa o fi, oftă Elayne, foindu-se. Dacă avem mult de mers până în Faime, Nynaeve, să știi că am să vreau să stau și eu în șa, o parte din drum. Aici nu-i prea plăcut. Și n-o să ajungem niciodată dacă lași iapa asta să meargă după capul ei.
Nynaeve înghionti iapa, făcând-o să plece într-un trap iute, iar Elayne scoase un țipăt ușor și-și trase mantia. Nynaeve își spuse că n-avea să crâcnească, atunci când îi venea rândul să meargă la spate, nici măcar dacă Elayne avea să o pornească la galop – deocamdată, însă, avea de gând să nu plece urechea la văicărelile celeilalte, care tot sălta în sus și în jos la spatele ei. Nădejdea că, până la sosirea în Faime, teama putea să i se atenueze, preschimbându-se în mânie, era singura ei preocupare.
Adierea vântului deveni mai proaspătă, răcoroasă și curată. Se simțea frigul.
41
Gâlcevi
Tunetul bubuia pe cerul plumburiu al după-amiezii. Rand își trase și mai mult gluga mantiei peste ochi, sperând să se ferească cât de cât de ploaia rece. Roșcatul pășea cu hotărâre prin bălțile mâloase. Gluga atârna udă pe capul lui Rand, ca și mantia care îi învelea umerii, iar haina lui neagră și frumoasă era la fel de udă și de rece. Nu ar fi trebuit să fie cu mult mai frig până când ploaia să se preschimbe în zăpadă sau lapoviță. Curând avea din nou să ningă; oamenii din satul prin care trecuseră ziceau că anul acesta avuseseră deja parte de două ninsori. Zgribulit, Rand mai că își dorea să ningă. Cel puțin atunci nu ar mai fi fost muiat până la piele.
Coloana înainta anevoie, mereu cu ochii în patru la ținutul vălurit. Bufnița cenușie a lui Ingtar era grea de apă și nici măcar rafalele de vânt nu o mai clinteau. Hurin își dădea câteodată gluga la o parte ca să adulmece aerul; spunea că nici ploaia, nici frigul nu slăbeau urma, în orice caz nu urma pe care o căuta el, însă până acum amușinarul nu găsise nimic. Rand îl auzi pe Uno mormăind o sudalmă în spatele lui. Loial își tot cerceta desagii; nu-i păsa că e ud, dar își făcea tot timpul griji pentru cărți. Toți erau abătuți, mai puțin Verin, care părea prea cufundată în gânduri ca să-și dea măcar seama că îi alunecase gluga și că ploaia i se prelingea pe față.
— Nu poți face nimic? o întrebă Rand. O voce stinsă îi spunea ca ar putea să facă chiar el ceva. Nu trebuia decât să îmbrățișeze saidinul. Chemarea saidinului era atât de dulce. Să primească în el Puterea Supremă, să fie una cu furtuna. Să aducă soarele pe cer sau să încalece furtuna dezlănțuită, să o biciuiască și să curețe Capul Toman, de la mare până la câmpie. Să îmbrățișeze saidinul. Alungă fără milă aceasta jinduire.
Femeia Aes Sedai tresări.
— Ce? Ah. Da, cred că da. Ceva. N-aș putea opri singură o furtună atât de puternică – se întinde prea departe – dar aș mai putea-o potoli. Cel puțin aici, unde suntem noi. Își șterse picăturile de ploaie de pe față, păru să bage de seamă abia acum că îi alunecase gluga și o trase la loc, distrată.
— Atunci de ce n-o faci? spuse Mat. După chipul care se ițea de sub glugă ai fi zis ca e la un pas de moarte, însă glasul îi era puternic.
— Pentru că, dacă m-aș servi de atâta Putere, orice Aes Sedai, chiar și cele aflate la cincisprezece mile depărtare, ar ști că cineva a condus Puterea. Nu trebuie să ne trezim pe cap cu Seanchani și damane. Strânse din buze, mânioasă.
Aflaseră câte ceva despre năvălitori din satul acela, Atuan’s Mill, dar mai tot ce auziseră isca și mai multe întrebări. Oamenii bolboroseau ceva și în clipa următoare își puneau lacăt la gură, tremurând și aruncând priviri speriate peste umăr. Toți se temeau că Seanchanii se vor întoarce cu monștrii și cu damane. Femeile acelea, care ar fi trebuit să fie Aes Sedai, însă erau ținute în lanț ca niște animale, îi înfricoșau pe săteni mai mult decât lighioanele ciudate ale Seanchanilor, creaturi despre care oamenii din Atuan’s Mill spuneau în șoaptă că ar coborî din coșmaruri. Iar pildele pe care le dăduseră Seanchanii înainte să plece încă le mai înghețau sângele în vene. Își îngropaseră morții, dar le era frică să curețe acea bucată mare, pârjolită, din piața satului. Nici unul nu voia să spună ce se întâmplase acolo, însă Hurin vărsă de îndată ce pătrunseră în sat și nu se apropie defel de acel loc înnegrit.
Atuan’s Mill era pe jumătate părăsit. Unii fugiseră în Faime, crezând probabil că Seanchanii nu vor fi atât de necruțători într-un oraș care era în stăpânirea lor, iar alții porniseră spre răsărit. Mai mulți le ziseseră că și ei se gândeau să plece. Se dădeau lupte pe Șesul Almoth, se spunea că oamenii din Tarabon se băteau cu cei din Doman, însă măcar acolo casele și hambarele care ardeau fuseseră aprinse de torțe ținute de mâini omenești. Până și războiul era mai ușor de înfruntat decât ceea ce făcuseră Seanchanii, decât ceea ce ar fi putut face.