— Oare de ce a adus Fain Cornul aici? murmură Perrin. Toți se întrebaseră la un moment dat acest lucru, dar și nimeni nu cunoștea răspunsul. E război și mai sunt și acești Seanchani cu monștrii lor. De ce aici?
Ingtar se întoarse în șa ca să se uite la ei. Era aproape la fel de tras la față ca și Mat.
— Sunt întotdeauna oameni care știu să tragă foloase de pe urma vâltorii războiului. Fain e unul dintre ei. Nu mă îndoiesc că se gândește să mai fure o dată Cornul, de data asta de la Cel Întunecat, spre propriul lui câștig.
— Părintele Minciunii nu urzește niciodată planuri simple, spuse Verin. S-ar putea să fi vrut ca Fain să aducă Cornul aici din pricini știute numai în Shayol Ghul.
— Monștri, pufni Mat. Avea obrajii scofâlciți și ochii înfundați în orbite. Doar vocea îi părea sănătoasă, ceea ce era și mai cumplit. Au văzut de bună seama niște troloci sau un Pierit. La urma urmei, de ce nu? Dacă Seanchanii au femei Aes Sedai care luptă de partea lor, de ce nu ar avea și Pieriți sau troloci? Zări privirea lui Verin ațintită asupra lui și se cutremură. Pai așa e, fie că sunt înlănțuite, fie că nu. Știu să conducă Puterea, iar asta le face Aes Sedai. Se uită la Rand și râse răgușit. Asta te face și pe tine Aes Sedai, să ne ajute Lumina.
Masema se apropie în galop de ei, prin nămol și ploaie.
— Mai e un sat în față, Seniore, zise când ajunse lângă Ingtar. Privirea îi alunecă doar peste Rand, însă i se înăspri și nu se mai uită la Rand a doua oară. E gol, Seniore. Nu sunt nici săteni, nici Seanchani, nimeni. Toate casele sunt în picioare, mai puțin două sau trei care… ei bine, nu mai sunt, Seniore.
Ingtar ridică mâna și le făcu semn să o ia la trap.
Satul pe care îl găsise Masema era pe un deal, iar în vârf, în jurul unor ziduri de piatră, era o piață pavată. Casele erau din piatră, toate cu acoperișuri teșite și cele mai multe cu un singur cat. Din trei dintre ele, ceva mai mari, care fuseseră pe o latură a pieței, nu mai rămăseseră decât niște mormane de moloz înnegrit; bucăți de piatră sfărâmată și grinzi de la acoperiș erau împrăștiate peste tot. Câteva obloane se izbeau când sufla vântul.
Ingtar descălecă în fața singurei case mari care mai era încă în picioare. Semnul care se legăna scârțâind deasupra ușii înfățișa o femeie jonglând cu stele, dar nu era scris nici un nume; ploaia se scurgea pe la colțuri. Verin intră iute, iar Ingtar spuse:
— Uno, cercetează fiecare casă. Dacă a mai rămas cineva, poate aflăm ce s-a petrecut aici și chiar și câte ceva despre Seancheani. Dacă găsești mâncare, adu-o aici. Și pături. Uno dădu din cap a încuviințare și începu să le spună soldaților ce au de făcut. Ingtar se întoarse spre Hurin. Ce simți? Fain a trecut pe aici?
Hurin își frecă nasul și clatină din cap.
— El nu, Seniore, și nici trolocii. Însă cine a fost aici a lăsat în urmă o duhoare. Arătă spre casele năruite. Au fost omoruri, Seniore. Au fost oameni aici.
— Seanchani, mârâi Ingtar. Hai să intram. Ragan, găsește un loc unde să adăpostim caii.
Verin aprinsese deja focul în cele două cămine dintr-o parte și alta a sălii mari și își încălzea mâinile; își întinsese mantia îmbibată cu apă pe una din mese. Găsise și câteva lumânări, care ardeau acum pe o masă, înfipte în propriul seu. Pustietatea și liniștea, sfâșiată câteodată de bubuitul tunetului, împreună cu umbrele pâlpâitoare, dădeau încăperii un aer de grotă. Rand își aruncă și el mantia și haina pe o masă și se duse lângă Verin. Numai Loial părea mai preocupat să vadă ce se întâmplase cu cărțile decât să se încălzească.
— Așa n-o să găsim niciodată Cornul lui Vaiere, spuse Ingtar. Au trecut trei zile de când… De când am ajuns aici – se înfioră și își trecu o mână prin păr; Rand se întrebă ce văzuse în celelalte vieți – și mai avem cel puțin două până la Faime, iar noi n-am zărit nici picior de Fain sau de Iscoade. Sunt zeci de sate pe țărm. A avut vreme să se ducă în oricare dintre ele și să ia o corabie. Dacă a fost vreodată aici.
— A fost aici, zise Verin cu glas liniștit, și a plecat spre Faime.
— Și e încă aici, spuse Rand. „Mă așteaptă pe mine. Lumină, fă să mă mai aștepte.”
— Hurin încă nu i-a dat de urmă, spuse Ingtar. Amușinarul ridică din umeri, ca și cum se simțea vinovat că nu izbutise. De ce ar alege Faime? Dacă e să le dăm crezare sătenilor din Atuan’s Mill, Faime e în mâinile acestor Seanchani. Aș da orice să știu cine sunt și de unde vin.
— N-are importanță cine sunt. Verin îngenunche și își desfăcu desagii, scoțând haine uscate. Măcar avem camere în care să ne schimbam, cu toate că n-o să ne fie prea de folos, dacă vremea rămâne la fel. Ingtar, se prea poate ca sătenii să ne fi spus adevărul, că sunt urmașii soldaților din oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim care se întorc. Ce contează e că Padan Fain a plecat spre Faime. Scrierile din temnița din Fal Dara…
— …Nu pomeneau nimic de Fain. Iartă-mă, Aes Sedai, dar se poate să fi fost un vicleșug și nu o profeție întunecată. Nu-mi vine să cred că fie și trolocii ar putea fi atât de proști încât să ne spună tot ce au de gând să facă.
Verin se răsuci să se uite la el.
— Și ce vrei să faci, dacă te încăpățânezi să nu îmi urmezi sfatul?
— Vreau să pun mâna pe Cornul lui Vaiere, grai Ingtar cu hotărâre în glas. Îmi cer iertare, dar trebuie să mă încred în judecata mea și nu în niște vorbe scrijelite de un troloc…
— Un Myrddraal, de bună seamă, șopti Verin, însă Ingtar nu se opri.
— …Sau de o Iscoadă a Celui Întunecat ce pare să se dea singură de gol. Vreau să scotocesc toată lumea până când Hurin le dă de urmă sau îl găsim pe Fain în carne și oase. Trebuie să redobândesc Cornul, Verin Sedai. Trebuie!
— Nu aceasta este calea, spuse Hurin încetișor. Nu „trebuie”. Ce va fi va fi. Nimeni nu-l băgă în seamă.
— Toți trebuie, murmură Verin, căutând în desagi, însă unele lucruri sunt mai importante decât altele.
Nu mai adăugă nimic, dar Rand făcu o grimasă. De-abia aștepta să scape de ea și de spusele ei cu două înțelesuri. „Nu sunt Dragonul Renăscut. Lumină, cât aș vrea să scap pentru totdeauna de femeile Aes Sedai!”
— Ingtar, eu cred că o să merg la Faime. Fain e acolo – sunt convins – iar dacă nu ajung curând, o să le facă rău celor din Emond’s Field. Nu mai adusese niciodată vorba de asta.
Toți se holbară la eclass="underline" Mat și Perrin încruntați, tulburați, dar chibzuind, Verin de parcă tocmai primise răspuns la încă o întrebare. Loial părea uluit, iar Hurin nedumerit. Ingtar era pur și simplu neîncrezător.
— De ce ar face așa ceva? zise Ingtar.
— Nu știu, minți Rand, dar așa spunea mesajul pe care i l-a lăsat lui Barthanes.
— Și Barthanes ți-a zis că Fain se duce la Faime? îl întrebă Ingtar. Nu. Oricum n-are importanță. Râse amar. Iscoadele Celui Întunecat mint la fel de firesc precum respiră.
— Rand, spuse Mat, dacă aș ști cum să îl împiedic pe Fain să le facă rău celor din Emond’s Field, n-aș pregeta nici o clipă. Dacă aș ști că asta are de gând. Dar am nevoie de pumnal, Rand, iar Hurin este singurul care poate să-l găsească.
— Eu merg unde mergi și tu, Rand, zise Loial. Acum că se convinsese că toate cărțile sunt uscate, își scotea de pe el haina udă. Însă nu văd în ce fel câteva zile în plus ar putea schimba lucrurile, încearcă să fii ceva mai puțin repezit.