— Mie nu-mi pasă dacă mergem la Faime acum, sau mai târziu, sau niciodată, zise Perrin, ridicând din umeri, dar dacă Fain chiar pune în primejdie Emond’s Field… Mat are dreptate. Hurin e cel care ne poate ajuta să îi dăm de urmă.
— O să-l găsesc, Senior Rand, adaugă Hurin. Numai o dată să-l miros și te duc drept la el. Nimeni, niciodată, n-a mai lăsat o urmă ca a lui.
— Trebuie să alegi, Rand, spuse Verin cu băgare de seamă, dar nu uita că Faime e în mâinile acelor cotropitori despre care nu știm aproape nimic. Dacă te duci singur la Faime, s-ar putea să fii luat prizonier sau chiar mai rău, iar asta nu o să servească la nimic. Sunt convinsă că o să faci alegerea potrivită.
— Ta’veren, tună Loial.
Rand își dădu brațele în laturi.
Uno intra și el, venind dinspre piață și își scutură apa de pe mantie.
— Nu am găsit pe nimeni, Seniore. Cred că au zbughit-o ca porcii. Nu mai e nimic de mâncare și nici urma de căruță. Jumătate de case au fost golite de tot. Pun rămășag pe solda mea că i-am putea urmări doar după nenorocita de mobilă pe care au azvârlit-o pe marginea drumului când și-au dat seama că le îngreuna căruțele.
— Dar haine? întrebă Ingtar.
Uno clipi, mirat, din singurul lui ochi.
— Doar niște zdrențe, Seniore. Numai ce nu li s-a părut că merită să ia cu ei.
— O să ne mulțumim cu atât. Hurin, vreau ca tu și alți câțiva să vă îmbrăcați ca oamenii locului, să nu bateți la ochi. Vreau să mergeți în toate părțile, până dați de urma lor. Alți și alți soldați intrau în han și toți se adunară în jurul lui Ingtar și al lui Hurin ca să asculte.
Rand se sprijini cu mâinile de polița de deasupra căminului și rămase cu privirea ațintită la foc. Flăcările îi aduceau aminte de ochii lui Ba’alzamon.
— N-a mai rămas mult timp, spuse el. Simt… ceva… care mă trage spre Faime, și n-a mai rămas mult timp. O văzu pe Verin uitându-se la el și se grăbi să adauge, cu asprime: Nu aia. Trebuie să-l găsesc pe Fain. Nu are nimic de-a face cu… aia.
Verin dădu din cap.
— Roata țese după cum îi este voia și facem cu toții parte din Pânză. Fain a ajuns aici cu săptămâni în urmă, poate chiar luni. Câteva zile în plus nu mai contează.
— Mă duc să mă culc, murmură el, luându-și desagii. Nu se poate să fi plecat cu toate paturile.
Sus găsi niște paturi, dar numai câteva mai aveau saltele și acelea atât de pline de cocoloașe, încât își zise ca era mai comod să doarmă pe jos. În cele din urmă alese un pat unde salteaua era doar lăsată la mijloc. În odaie nu mai erau decât un scaun de lemn și o masă cu un picior șubred.
Își scoase hainele ude și își puse o cămașă și o pereche de pantaloni uscați înainte să se întindă pe pat, căci nu erau nici cearșafuri, nici paturi; își rezemă sabia la capul patului. Îi veni în minte că singurul lucru uscat cu care se putea înveli era flamura Dragonului, dar nu o scoase din desagi.
Ploaia răpăia pe acoperiș, se auzea bubuitul tunetului și, din când în când, câte un fulger lumina ferestrele. Zgribulit, se foia de pe o parte pe alta, căutând să-și găsească locul, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să folosească flamura ca pătură, întrebându-se dacă ar trebui să pornească spre Faime.
Se întoarse pe partea cealaltă și îl văzu pe Ba’alzamon stând în picioare lângă scaun, ținând în mână flamura albă ca neaua a Dragonului. Încăperea părea mai întunecată acolo, ca și cum Ba’alzamon ar fi stat pe marginea unui nor de fum negru și uleios. Fața îi era brăzdată de arsuri aproape vindecate și, când Rand se uită la el, ochii lui negri ca noaptea dispărură o clipă, preschimbându-se în două grote nesfârșite de foc. Desagii lui Rand îi zăceau la picioare, cu cataramele desfăcute, iar buzunarul în care ascunsese flamura era acum deschis.
— Se apropie vremea, Lews Therin. O mie de fire se întind, și curând o să fii legat, prins în capcană și o să pornești pe un drum fără întoarcere. Nebunie. Moarte. Înainte să mori, o să mai ucizi o dată tot ce iubești?
Rand privi spre ușă, însă nu făcu nici o mișcare; doar se ridică în capul oaselor. La ce bun să încerce să fugă de Cel Întunecat? Parcă avea nisip în gură.
— Nu sunt Dragonul, Părinte al Minciunii! zise el cu glas răgușit.
Bezna din spatele lui Ba’alzamon se tulbură, iar încăperea vui de hohotele lui de râs.
— Îmi faci o mare cinste. Și te umilești. Te cunosc prea bine. Te-am înfruntat de o mie de ori. De o mie de ori o mie de ori. Îți cunosc sufletul netrebnic, Lews Therin, Ucigașule-de-Neam. Râse din nou; Rand își duse mâna la față ca să se ferească de dogoarea gurii aceleia în flăcări.
— Ce vrei de la mine? N-o să te slujesc. N-o să fac nimic din ce vrei tu. Mai bine mor!
— O să mori, vierme! De câte ori n-ai murit, de-a lungul Vârstelor, și la ce bun? Mormântul e rece și pustiu; nu e nimic în afară de viermi. Mormântul e al meu. De data asta nu vei mai renaște. De data asta Roata Timpului se va frânge și lumea va fi făurită după chipul Umbrei. De data asta vei muri pentru totdeauna! Ce alegi? Moartea nesfârșită? Sau viața veșnică și puterea?
Rand abia dacă își dădu seama că era în picioare. Hăul îl împresurase, saidinul era acolo, iar Puterea Supremă se prelingea înăuntrul lui. Acest lucru aproape că risipi golul. Era aievea? Era vis? Era cu putință să conducă Puterea în vis? Dar puhoiul care năvăli peste el îi alungă îndoielile. Aruncă înspre Ba’alzamon Puterea Supremă, forța care făcea Roata Timpului să se învârtească, forța care putea face mările să ardă și munții să se năruie.
Ba’alzamon se dădu o jumătate de pas în spate, ținând strâns flamura la piept. Văpăile de foc dănțuiau în gura și ochii lui mari, iar întunericul părea să îl învăluie în umbră. În Umbră. Puterea se afundă în acea negură neagra și dispăru, precum apa înghițita de nisipul uscat.
Rand se agăță de saidin, încercă să dobândească mai multă, tot mai multă. Carnea de pe el era atât de rece, încât, la cea mai mică atingere, s-ar fi făcut țăndări; ardea de parcă fierbea pe dinlăuntru. Oasele stăteau să i se preschimbe în cenușa rece de cleștar. Nu-i păsa; era ca și cum ar fi sorbit însăși viața.
— Neghiobule! urlă Ba’alzamon. O să te nimicești!
„Mat.” Gândul pluti undeva dincolo de iureșul care îl mistuia. „Pumnalul. Cornul. Fain. Emond’s Field. Nu pot încă să mor.”
Nu știa prea bine ce făcuse, însă deodată Puterea pieri, împreuna cu saidinul și cu hăul. Dârdâind, se lăsă în genunchi lângă pat, cu brațele în jurul trupului, ca să nu mai zvâcnească.
— Așa-i mai bine, Lews Therin. Ba’alzamon azvârli flamura pe podea și își puse mâinile pe spătarul scaunului; fuioare subțiri de fum i se ridicau dintre degete. Nu mai era învăluit în umbră. Uite-ți flamura, Ucigașule-de-Neam. O să-ți prindă bine. O mie de fire întinse peste o mie de ani te-au adus aici. Zece mii de fire țesute de-a lungul Vârstelor te leagă ca pe o oaie dusă la tăiat. Roata însăși te face prizonierul propriei ursite, Vârstă după Vârstă. Eu însă te pot elibera. Mișelule, doar eu te pot învață cum să stăpânești Puterea. Doar eu te pot împiedica să te omori înainte să apuci chiar să înnebunești. Doar eu pot opri nebunia. Mai m-ai slujit și înainte. Slujește-mă din nou, Lews Therin, sau vei fi răpus pe vecie!
— Numele meu, se căzni Rand să spună, clănțănind din dinți, este Rand al’Thor. Înfiorarea îl făcu să închidă ochii, iar când îi deschise iar, era singur.