Ba’alzamon plecase. Umbra dispăruse. Desagii erau lângă scaun, cum îi lăsase; cataramele erau închise, iar buzunarul în care se afla flamura era ceva mai umflat. Dar pe spătarul scaunului, fuioare subțiri de fum încă se mai înălțau din urmele înnegrite de degete.
42
Falme
Nynaeve o împinse pe Elayne în aleea îngustă dintre prăvălia unui negustor de pânzeturi și atelierul unui olar, atunci când cele două femei, înlănțuite una de alta, trecură pe lângă ele, coborând strada pietruită către portul din Faime. Nu îndrăzneau să se apropie prea mult de cele două, cărora oamenii de pe stradă le făcură loc chiar mai repede decât unor soldați de-ai Seanchanilor, sau vreunui nobil cu palanchinul său cu perdelele lăsate, acum că se făcuse frig. Nici măcar pictorii de la colț de stradă nu le îmbiară cu vreun desen în cretă sau în vopseluri, cu toate că îi băteau la cap pe toți ceilalți. Nynaeve strânse din buze, în timp ce le urmărea din priviri pe sul’dam și damane care își croiau drum prin mulțime. Chiar și după mai multe săptămâni petrecute în oraș, vederea lor o îngrețoșa. Ba poate chiar că o îngrețoșa și mai tare, după ce le observase de atâtea ori. N-ar fi făcut în viața ei așa ceva, nici măcar lui Moiraine sau lui Liandrin.
„Ei, poate lui Liandrin”, recunoscu ea cu amărăciune. Câteodată, noaptea, în odaia mică și urât mirositoare pe care o închiriaseră, aflată deasupra unei prăvălii de pește, se gândea la ce i-ar plăcea să-i facă lui Liandrin, după ce punea mâna pe ea. Și lui Suroth – dar parcă mai mult lui Liandrin. De mai multe ori se trezise uimită de propria-i cruzime, chiar dacă era încântată de cât de multe soluții găsise.
Tot încercând să nu le scape din ochi pe cele două, zări un bărbat ciolănos, undeva în josul străzii, înainte ca mulțimea care se tot foia să-l înghită din nou. Un nas mare, fața îngustă… și cam atât izbutise să vadă. Bărbatul purta pe deasupra o robă de catifea arămie, somptuoasă, precum cele ale Seanchanilor – dar lui Nynaeve i se păruse că nu era de-al lor, cu toate că slujitorul care mergea în urma sa era – ba încă un slujitor de rang înalt, cu o tâmplă rasă. Localnicii nu împrumutaseră obiceiurile Seanchanilor, mai ales acesta. „Aducea cu Padan Fain, se gândi ea, nevenindu-i să creadă. Dar nu e cu putință. Nu aici.”
— Nynaeve, spuse încet Elayne, ce-ar fi să plecam? Omul ăla care vinde mere se tot uită la tejgheaua lui de parcă se gândește că acum câteva clipe avea mai multe și nu vreau să înceapă să se întrebe ce am în buzunare.
Amândouă erau îmbrăcate cu mantale lungi din piele de oaie întoarsă, brodate pe piept cu spirale de culoare roșu-aprins. Erau veșminte țărănești, dar nu săreau în ochi, căci în Faime sosiseră mulți oameni de pe la ferme și din sate. Printre atâția străini, izbutiseră să treacă neobservate. Nynaeve își despletise coada, iar inelul de aur cu șarpele care-și înghițea coada era ascuns sub rochie, alături de inelul masiv dăruit de Lan, pe șnurul de piele din jurul gâtului. Buzunarele adânci ale mantalei lui Elayne erau ciudat de umflate.
— Ai furat mere? șuieră încet Nynaeve, trăgând-o pe cealaltă după ea pe strada plină de lume. Elayne, nu e nevoie să furăm mâncare. Încă nu.
— Nu? Câți bani mai avem? Te-am auzit de multe ori în ultimele zile spunând că nu ți-e foame la ora mesei.
— Pai, chiar nu-mi e, se răsti Nynaeve, încercând să-și ia gândurile de la golul pe care-l simțea în stomac; totul costa mult mai mult decât se așteptase; îi auzise pe localnici plângându-se de prețurile care crescuseră mult de când veniseră Seanchanii. Dă-mi și mie unul.
Mărul pe care Elayne îl scoase din buzunar era mic și tare, dar mușcând din el îl găsi minunat de dulce. Își linse sucul de pe buze.
— Cum de-ai izbutit să…, începu ea, smucind-o pe Elayne și obligând-o să se oprească, pentru a-i putea vedea fața. Ai?… Ai?…
Nu voia să rostească cuvintele, cu atâția oameni în jur, dar cealaltă înțelese.
— Numai puțin de tot. Am făcut grămada aia de pepeni vechi și înmuiați să cadă, iar când el a început să-i pună la loc…, răspunse ea, fără măcar să aibă bunul-simț să roșească sau să se arate rușinată. Mușcând netulburată dintr-un măr, continuă: N-ai de ce să te încrunți așa la mine. Am fost atentă să nu fie nici o damane prin jur. Dacă aș fi ținută prizonieră, pufni ea disprețuitoare, nu mi-aș ajuta stăpânii să găsească alte femei pe care să le înrobească. Deși, după cum se poartă oamenii ăștia de pe aici, ai zice că sunt de-o viața slujitorii celor pe care ar trebui să-i urască.
Se uită în jur, iar pe chip i se oglindi disprețul. Era foarte ușor de observat pe unde trecea un Seanchan, chiar și un soldat de rând, și chiar de la depărtare, după unda de plecăciuni.
— Ar trebui să se opună. Ar trebui să lupte.
— Cum să lupți… cu așa ceva?
Trebuiră să se dea de-o parte, laolaltă cu toata lumea, când o patrula de-a Seanchanilor se apropie, urcând dinspre port. Nynaeve izbuti o plecăciune desăvârșită, cu mâinile pe genunchi, fără să i se poată citi ceva pe chip. Elayne se mișcă mai lent și se strâmbă dezgustată. Patrula era alcătuită din douăzeci de bărbați și femei în armură, călare pe cai – lucru pentru care Nynaeve se simți recunoscătoare. Nu se obișnuise să-i vadă urcați în spatele acelor dihănii care semănau cu niște pisici cu solzi arămii și fără coadă – cât despre cei care călăreau pe lighioanele zburătoare, aceștia o amețeau întotdeauna. Bine că erau foarte puțini. Și totuși, împreună cu oamenii din patrulă se aflau și două fiare cu lesă de gât, ca niște păsări fără aripi cu pielea aspră și cu niște ciocuri uriașe care se înălțau mult peste coifurile soldaților. Picioarele lungi, vânoase, păreau să poată alerga mult mai iute decât un cal.
După ce Seanchanii trecură, se ridică încet. Unii dintre cei care se plecaseră mai că n-o luară la fugă – în afară de Seanchanii înșiși, toată lumea era tulburată la vederea lighioanelor.
— Elayne, spuse în șoaptă Nynaeve, după ce porniră din nou la drum, dacă ne prind îți jur că, înainte să ne omoare sau să ne facă ce ne-or face, am să-i implor în genunchi să-mi dea voie să te bat din cap până în picioare cu nuiaua cea mai zdravănă pe care-o găsesc. Dacă tot nu poți să-nveți să fii grijulie, poate că e vremea să ne gândim cum să te trimitem înapoi în Tar Valon sau acasă în Caemlyn sau oriunde, dar nu aici.
— Dar am mare grijă. Măcar m-am uitat, ca să fiu sigură că nu era nici o damane prin apropiere. De tine ce să mai zic? Te-am văzut conducând Puterea, cu toate că era una acolo, chiar sub nasul tău.
— Da, dar nu se uita la mine, murmură Nynaeve; trebuise să le vadă și să-și adune toata furia provocată de acele femei legate ca niște animale, ca să izbutească. Și am făcut-o o singură dată. Și a fost un fleac.
— Un fleac? A trebuit să stăm trei zile închise în casa aia cu miros de pește, cât timp ei au scotocit orașul în căutarea celei care a făcut-o. Asta numești tu a avea grijă?
— Trebuia să aflu dacă există o cale de-a desface zgărzile alea. Și i se părea că găsise ceva. Dar trebuia să mai încerce măcar cu unul, înainte să fie sigură, și gândul nu-i plăcea deloc. La fel ca Elayne, crezuse că acele damane erau prizoniere care de-abia așteptau să scape, dar tocmai femeia cu zgarda fusese cea care dăduse alarma.
Un bărbat cu o roabă care sălta pe pietre trecu pe lângă ele. Era un ascuțitor de cuțite și foarfeci.
— Ar trebui să se opună, cumva, mârâi Elayne. Se poartă de parcă nu văd nimic din ceea ce se-ntâmplă în jur, dacă este la mijloc un Seanchan.