Nynaeve nu făcu decât să ofteze. Îi dădea dreptate, măcar în parte, și asta nu o ajuta deloc. La început i se păruse că supunerea celor din Faime trebuia să fi fost o mască, dar nu văzuse nici un semn de împotrivire, cu toate că, după sosirea lor acolo, nădăjduise să primească ajutor pentru a le elibera pe Egwene și pe Min. Dar oamenii se speriau dacă le cerea, fie și pe departe, să lupte împotriva Seanchanilor, așa că încetase să mai întrebe ceva, ca să nu atragă atenția. La urma urmei, cum ar fi putut să lupte? „Monștri și Aes Sedai. Cum să te lupți cu monștri și Aes Sedai?”
În fața lor se aflau cinci case înalte, de piatră, printre cele mai mari din oraș, foarte aproape una de alta. Cu o stradă înainte, Nynaeve găsi o alee dosnică lângă prăvălia unui croitor, de unde puteau să vadă măcar câteva dintre intrările acelor case. Nu era cu putință să le vadă pe toate – nu voia să-i îngăduie lui Elayne să plece singură, într-un alt loc – dar nici nu era înțelept să se apropie mai mult. Deasupra acoperișurilor, flamura cu șoimul auriu a Înaltului Domn Turak flutura în vânt.
În casele acelea intrau și ieșeau numai femei, iar cele mai multe erau sul’dam, singure sau cu câte o damane. Clădirile fuseseră ocupate de Seanchani și folosite ca adăpost pentru damane. Probabil că Egwene era acolo, și poate și Min; n-o văzuseră, cu toate că era cu putință să se ascundă prin mulțime, la fel ca ele. Nynaeve auzise multe povești despre femei și fete luate de pe stradă sau aduse din sate; toate intrau acolo și, dacă mai apăreau, purtau zgărzi la gât. Așezându-se pe o ladă, lângă Elayne, căută în buzunarul celeilalte după alte câteva mere mici.
Pe acolo treceau mai puțini localnici. Toată lumea știa ce era în casele acelea, și toata lumea le ocolea, așa cum ocoleau și grajdurile în care Seanchanii își țineau lighioanele. Nu era greu să supraveghezi ușile, trăgând cu ochiul printre trecători. Erau două femei care se opriseră să îmbuce ceva – atât și nimic mai mult; două femei care nu aveau bani să mănânce la han. Nu aveau de ce să atragă privirile.
În timp ce mesteca, Nynaeve încercă încă o dată să-și dea seama ce avea de făcut. Degeaba ar fi izbutit să desfacă o zgardă, dacă nu putea ajunge la Egwene. Dintr-odată, gustul merelor nu i se mai păru la fel de bun.
De la fereastra îngustă a micuței sale încăperi de sub streașină (o parte dintr-o cameră mai mare care fusese despărțită prin pereți grosolan construiți), Egwene putea vedea în gradina unde femeile damane ieșeau la plimbare, fiecare cu câte o sul’dam. Acolo fuseseră mai multe grădini, până când Seanchanii dărâmaseră zidurile și puseseră stăpânire pe casele alăturate, pentru damane. Copacii își pierduseră aproape toate frunzele, însă fiecare damane trebuia scoasa la aer zi de zi, cu sau fără voia ei. Egwene privea în gradină pentru că acolo se afla Renna, vorbind cu o altă sul’dam. Câtă vreme stătea cu ochii pe ea, însemna că nu avea să intre și s-o ia prin surprindere.
Putea veni o altă sul’dam, firește – erau mult mai multe la număr decât ceata de damane și fiecare își aștepta rândul de a purta brățara, de a se împlini, așa cum spuneau – dar instrucția ei era în sarcina Rennei și de cele mai multe ori cu ea avea de-a face. Dacă venea cineva, putea intra fără nici o problemă. Ușile de la încăperile pentru damane nu aveau încuietori. În camera lui Egwene se aflau doar un pat tare și îngust, un lighean și un vas ciobit pentru spălat, un scaun și o masă mică – și nu mai era loc pentru altceva. O damane nu avea nevoie de confort, de intimitate sau de lucruri care să-i aparțină. Ea însăși era un lucru aflat în stăpânirea altora. Min avea o cameră aidoma cu a ei, într-una din celelalte case, dar putea ieși și intra după cum poftea, sau aproape. Seanchanii se dădeau în vânt după reguli; aveau o sumedenie pentru fiecare, mai multe chiar decât cele pentru novice din Turnul Alb.
Egwene se îndepărtă de fereastră. Nu voia ca vreuna dintre femeile de jos să ridice privirea și să vadă strălucirea care, după cum bine știa, o înconjura atunci când conducea Puterea. Cu ajutorul acesteia, începu să-și pipăie blând zgarda de la gât, căutând în zadar. Nici măcar nu-și dădea seama dacă era turnată sau era o înlănțuire de inele – de fiecare dată simțea altceva. Oricum nu găsise nici o încuietoare. Nu folosea decât foarte puțină Putere, numai câteva picături, și totuși sudoarea i se prelingea pe chip și își simțea stomacul întors pe dos. Printre altele, asta făcea un a’dam: dacă o damane încerca să conducă fără sul’dam, se simțea rău și, cu cât folosea mai multă Putere, cu atât era mai bolnavă. Dacă încerca să aprindă o lumânare la care nu putea ajunge cu brațul, ar fi vomitat. Odată, Renna îi poruncise să se joace cu câteva globuri de lumină, în timp ce brățara zăcea pe masă. Amintirea încă o mai făcea să se înfioare.
Acum, lesa argintie se târa pe podeaua goală și urca pe peretele nevăruit, de lemn, până la brățara care atârna într-un cui. Vederea ei o făcu pe Egwene să strângă furioasă din dinți. Un câine priponit cu atât de puțină grijă ar fi putut fugi. Dar dacă o damane își mișca brățara fie și cu câțiva pași mai departe de locul în care fusese atinsă pentru ultima oară de sul’dam… Renna o pusese să facă și așa ceva – să-și duca brățara prin cameră. Sau măcar să încerce. Egwene era convinsă că nu trecuseră mai mult de câteva minute înainte ca cealaltă să-și prindă brățara de încheietură, dar i se păruse că se scurseseră mai multe ceasuri în care se zvârcolise pe podea, urlând de durere.
Cineva bătu la ușă, iar Egwene tresări, înainte să-și dea seama ca nu putea fi o sul’dam. Nici una n-ar fi bătut. Dădu oricum drumul la saidar, căci începea să se simtă cu adevărat rău.
— Min?
— Am venit ca în fiecare săptămână, spuse aceasta, strecurându-se înăuntru și închizând ușa; părea să se silească să pară voioasă, dar făcea mereu tot ce putea ca s-o înveselească pe Egwene. Cum ți se pare?
Se roti pe călcâie, arătându-i rochia verde-închis, precum cele ale Seanchanilor, pe care o purta. Avea pe braț și o mantie largă, de aceeași culoare. Până și părul, cu toate că nu crescuse foarte mult, și-l prinsese cu o panglică verde. La cuțitul de la brâu, însă, nu renunțase. Prima dată când o văzuse cu el, Egwene se mirase, dar se părea că Seanchanii aveau încredere în toți, câtă vreme nu încălcau regulile.
— Drăguță, spuse reținută Egwene. Dar de ce?
— Nu m-am dat de partea dușmanilor, dacă asta crezi. Dar n-am avut de ales – altfel, mă dădeau afară și poate ca nu m-ar mai fi lăsat să te văd.
Dădu să se așeze pe scaun, cu picioarele desfăcute, cum ar fi făcut-o când purta pantaloni, apoi clătină tristă din cap și-l întoarse, ca să șadă așa cum trebuia.
— „Toată lumea își are locul potrivit în Pânză, se strâmbă ea, și locul fiecăruia e lesne de văzut.” Probabil că scorpia aia bătrâna de Mulaen s-a săturat să nu-mi vadă și mie locul, de la prima privire, și a hotărât că trebuie să stau cu slujnicele. Și mi-a dat de ales. Ar trebui să vezi ce haine poartă unele dintre ele, care-i slujesc pe nobili. Ar putea fi amuzant, dar numai dacă aș fi logodită sau, și mai bine, căsătorită. Oricum, înapoi nu mai pot da. Cel puțin deocamdată. Mulaen mi-a pus surtucul și pantalonii pe foc, mai spuse ea, strâmbându-se ca să arate cam ce credea despre asta; apoi luă o piatră dintr-o grămăjoară de pe masă și începu să se joace cu ea, râzând. Nu-i chiar rău, numai că a trecut atâta vreme de când n-am mai purtat fuste că mă tot împiedic în ele.