Și Egwene fusese silită să-și vadă hainele arse – printre care și mătasea aceea verde, atât de frumoasă. Se bucurase atunci că nu luase cu ea și alte veșminte dintre cele dăruite de Domnița Amalisa – cu toate că era cu putință să nu le mai vadă niciodată nici pe ele, nici Turnul Alb. Acum purta o rochie cenușiu-închis, la fel ca orice damane. „O damane nu are nimic al ei, i se explicase. Rochia pe care o poartă, bucatele cu care se hrănește, patul în care doarme, toate sunt daruri de la sul’dam. Dacă aceasta hotărăște că damane trebuie să doarmă pe podea și nu în pat, sau în grajd cu caii, așa rămâne.” Mulaen, cea care se ocupa de locuințele lor, vorbea pe nas, cu un glas monoton, dar era foarte aspră cu orice damane care nu ținea minte fiecare cuvințel din predicile ei plicticoase.
— Nu cred că am să mă mai întorc vreodată, oftă Egwene, așezându-se pe pat și arătând spre pietrele de pe masă. Ieri, Renna m-a pus la încercare. M-a legat la ochi și mi-a poruncit să găsesc bucata de fier și cea de cupru, în timp ce ea le amesteca. Am izbutit de fiecare dată. Le-a lăsat acolo ca să-mi amintească de izbândă. Probabil că ei i se pare asta un fel de răsplată.
— Nu pare ceva prea rău – oricum e mai bine decât să faci lucrurile să sară în aer ca niște artificii – dar nu puteai să minți? Să-i spui că nu știai care e?
— Tu tot nu-ți dai seama cum e asta, răspunse Egwene, trăgând de zgardă; era zadarnic – așa cum nici Puterea n-o ajutase. Când Renna poartă brățara aia, știe tot ce fac cu ajutorul Puterii, și tot ce nu fac. Uneori pare să-și dea seama și fără brățară; mi-a zis că fiecare sul’dam ajunge, cu vremea să se simtă… apropiată de aceste lucruri. Nimeni nu s-a gândit că aș putea fi pusă la încercare așa de repede. Pământul este una dintre cele Cinci Puteri cu care bărbații se descurcau cel mai bine. După ce am ales pietrele, m-a dus afară din oraș și am izbutit să găsesc o mină de fier, părăsită. Era acoperită de plante și nu se vedea nici o intrare, dar după ce-am aflat cum trebuie făcut, am izbutit să simt tot fierul care zăcea îngropat acolo. A fost părăsită acum vreo sută de ani, pentru că nu mai rămăsese cine știe ce, dar eu am simțit tot. Nu puteam s-o mint, Min. Și-a dat seama imediat că am găsit mina. A fost atât de încântată că mi-a promis budincă la cină, oftă ea, simțindu-și obrajii înfierbântați de mânie și de rușine, apoi spuse cu amărăciune: Din câte se pare, am ajuns mult prea prețioasă ca să mai fiu pusă să fac lucrurile să sară în aer. Asta o poate face orice damane, dar numai câteva pot găsi fierul în pământ. Pe Lumină, nu-mi place deloc să distrug, dar ce mi-aș dori să nu mai fiu bună de nimic altceva!
Se înroși și mai tare. Era adevărat că nu-i plăcea deloc să facă un copac să se fărâme sau pământul să țâșnească în văzduh – asemenea lucruri erau pentru lupte, menite să ucidă, și nu voia să aibă de-a face cu ele. Și totuși, erau singurele prilejuri pentru a atinge saidarul și a simți Puterea curgându-i prin trup. Ceea ce Renna și celelalte sul’dam îi porunceau să facă era îngrozitor, însă era convinsă că de-acum învățase să folosească mult mai multă Putere decât înainte de plecarea din Tar Valon. Știa cu siguranță că putea face lucruri la care nici o soră din Turn nu se gândise vreodată – de pildă să despice pământul pentru a ucide oameni.
— Poate că nu va trebui să-ți mai faci griji prea multă vreme, spuse Min, rânjind. Am găsit o corabie, Egwene. Căpitanul a fost reținut aici de Seanchani și este gata să ridice pânzele cu sau fără voia lor.
— Dacă vrea să te ia, du-te cu el, Min, spuse ostenită Egwene. Ți-am spus că de-acum sunt prețioasă. Renna zice că în câteva zile o corabie va pleca înapoi în Seanchan, numai ca să mă ducă pe mine.
Zâmbetul lui Min dispăru. Se priviră. Dintr-odată, Min aruncă piatra cu care se juca în grămada de pe masă, împrăștiind-o.
— Trebuie să existe o cale de scăpare! Trebuie să izbutim să-ți scoatem mizeria aia de la gât!
— Știi că Seanchanii au adunat toate femeile care pot conduce, fie și foarte puțin, Puterea, spuse Egwene, sprijinindu-se de perete. Toate pe care le-au putut găsi. Sunt de peste tot, nu doar de-aici din Faime, ci și din satele de pescari și din orășelele de fermieri dimprejur. Din Tarabon, din Doman, pasagere luate cu forța de pe corăbiile pe care le-au oprit… Sunt și două Aes Sedai printre ele.
— Aes Sedai! exclamă Min și, din obișnuință, se uită în jur ca să fie sigură că nici un Seanchan n-o auzise. Egwene, dacă sunt Aes Sedai aici, ne pot ajuta. Lasă-mă să le vorbesc și…
— Nici pe ele însele nu se pot ajuta, Min. Am vorbit doar cu una dintre ele – Ryma o cheamă, deși cea care o are în grijă nu-i spune așa. A ținut neapărat ca eu să-i aflu numele adevărat. Și mi-a zis că este încă una pe aici. În timp ce vorbeam, izbucnea mereu în plâns. E Aes Sedai și totuși plângea, Min! Are zgarda la gât, i se spune Pura și nu poate face nimic – la fel ca mine. Au prins-o când a căzut Faime. Plângea, pentru că a început să nu se mai împotrivească, pentru că nu mai poate îndura pedepsele. Plângea pentru că vrea să se omoare, dar nici asta n-o poate face fără îngăduință. Pe Lumină, știu ce înseamnă asta!
Min se foi îngrijorată, netezindu-și fustele cu mâinile care începuseră să-i tremure.
— Egwene, doar nu vrei să… Nici să nu te gândești să-ți faci singura vreun rău. Am să te scot eu cumva, fii sigură!
— N-am să mă omor, răspunse aspru Egwene. Nici dac-aș putea. Dă-mi cuțitul. Haide, n-am să-mi fac nici un rău. Dă-mi-l doar.
Min șovăi puțin, apoi își scoase încet cuțitul din teaca de la brâu. I-l întinse. Era limpede că se pregătea să sară, dacă o vedea încercând ceva. Egwene trase aer în piept și întinse mâna spre mâner. Mușchii brațului îi tremurară ușor. Când degetele sale ajunseră aproape de cuțit, amorțiră dintr-odată. Cu privirea țintă, se chinui să-l apuce. Amorțeala îi cuprinse întreg brațul, împiedicând-o să-l mai miște. Gemând, se lăsă pe spate, frecându-și brațul. Se gândea numai la cuțit, la faptul că nu trebuia să-l atingă. Încet, durerea începu să dispară.
— Ce?… Nu înțeleg, spuse Min, privind-o de parcă nu-i venea să creadă.
— O damane nu are voie să atingă arme – de nici un fel, răspunse Egwene, masându-și brațul care se dezmorțea. Nici măcar nu ne putem tăia singure carnea. Nu vreau să-mi fac singura vreun rău, dar nici dacă aș vrea n-aș putea. Nu rămânem niciodată singure într-un loc din care am putea sări – fereastra asta e ferecată – sau lângă vreun râu în care ne-am putea arunca.
— Ei, asta e bine. Adică… Of, nu știu ce să zic. Dacă ai putea sări în râu, poate ai scăpa.
— Mi se dau lecții, Min, continuă Egwene, de parcă nici n-ar fi auzit-o. Învăț mereu câte ceva, de la sul’dam, de la a’dam. Nu pot să ating nici un lucru, dacă mă gândesc la el ca la o armă. Acum câteva săptămâni mi-a trecut prin minte s-o lovesc pe Renna în cap cu carafa aia – și n-am mai putut să torn apă să mă spăl, trei zile la rând. După ce mi-a venit gândul acela, nu doar că a trebuit să-l fac să dispară, am fost silită să mă conving pe mine însămi că niciodată, în nici o împrejurare, nu am s-o lovesc – și numai atunci am putut-o atinge. Renna a înțeles ce se întâmpla, mi-a spus ce aveam de făcut și nu m-a lăsat să mă spăl nicăieri altundeva. Ai avut noroc că nu m-ai văzut atunci. Renna m-a făcut să asud de dimineață și până seara. Încerc să le țin piept, dar încep să facă din mine ce vor, așa cum fac și cu Pura. Nu, Ryma o cheamă, continuă ea, ducându-și mâna la gură și gemând printre dinți. Trebuie să țin minte numele ei adevărat, nu cel care i s-a dat. O cheamă Ryma, e din Ajah Galbenă și le-a ținut piept cât a putut de mult. Nu e vina ei că nu mai are putere să lupte. Mi-aș dori numai să știu cine-i cealaltă, de care a pomenit Ryma. Aș vrea să-i știu numele. Să-ți aduci aminte de noi amândouă, Min. De Ryma din Ajah Galbenă și de Egwene al “Vere. Nu de o damane, ci de Egwene al’Vere din Emond’s Field. Vrei?