— Termină! se răsti Min. Termină imediat! Dacă te trimit în Seanchan, am să fiu și eu cu tine. Dar nu cred ca se va întâmpla asta. Știi că am citit ce văd la tine. Nu înțeleg mare lucru – cam ca întotdeauna – dar sunt sigură că văd o legătură între tine și Rand, Perrin, Mat și… până și Galad, Lumina să te-ajute de neghioabă. Cum să se întâmple asta, dacă Seanchanii te duc peste ocean?
— Poate că Rand și ceilalți au să cucerească lumea întreagă și așa au să ajungă și în Seanchan.
— Ai o minte de gâscă!
— Nu vreau să mă amăgesc, spuse serioasă Egwene. Nu am de gând să mă las, câtă vreme mai pot respira, dar nu am nici o nădejde să scap vreodată de a’dam, după cum nu am nici o nădejde că i-ar putea opri pe Seanchani cineva. Min, dacă acest căpitan vrea să te ia, du-te cu el. Măcar una dintre noi să fie liberă.
Ușa se deschise și intră Renna. Egwene sări în picioare și făcu o plecăciune adâncă. La fel și Min. Încăperea era mică și înghesuită, dar pentru Seanchani ceremonia era mai importantă decât comoditatea.
— E ziua de vizită? spuse Renna. Uitasem. Mă rog, dar asta nu înseamnă să renunțăm la lecții.
Egwene o urmări din priviri cum luă brățara, o deschise și și-o puse pe mână. Nu izbuti să vadă ce trebuia făcut; n-avea cum să izbutească, dacă nu folosea Puterea – dar Renna și-ar fi dat seama imediat. Odată brățara prinsă, pe chipul celeilalte apăru o expresie care-o făcu pe Egwene să se înspăimânte.
— Ai condus Puterea, zise Renna cu un glas amăgitor de blând și cu o scânteie mânioasă în privire. Știi că nu ți-e îngăduit decât când suntem amândouă.
Egwene își umezi buzele cu limba.
— Poate că am fost prea bună cu tine. Poate că ți se pare că, de vreme ce ești prețioasă, ai să ai parte de îngăduințe. Cred că am greșit că te-am lăsat să-ți păstrezi numele. Când eram copil, aveam o pisicuță pe nume Tuli. De-acum așa o să te cheme. Pleacă, Min! Vizita la Tuli s-a sfârșit.
Min șovăi numai cât să-i arunce lui Egwene o privire îngrijorată. N-ar fi putut face sau spune nimic ca s-o ajute; cu toate astea, Egwene se uită cu jale la ușa care se închidea în urma ei. Renna se încruntă și aduse scaunul mai aproape.
— Trebuie să te pedepsesc aspru pentru asta. O să fim chemate amândouă la Curtea celor Noua Luni – tu pentru ceea ce poți face, iar eu pentru că-ți sunt sul’dam și prim-dascăl. N-am să-ți îngădui să mă faci de rușine în ochii împărătesei. Am să mă opresc numai când îmi spui ce mult îți place să fii damane și cât de ascultătoare ai să fii, după treaba asta. Ai grijă, Tuli. Convinge-mă că ești sinceră.
43
O cale de scăpare
Afară, în coridorul jos, Min își înfipse unghiile în palme la auzul primului țipăt sfâșietor care umplu încăperea. Înainte să-și dea seama ce făcea se apropie de ușă. Apoi se opri, dar din ochi îi izvorâră lacrimi. „Lumina să m-ajute, nu pot s-o ajut în nici un fel. Îmi pare rău, Egwene. Îmi pare rău.”
Simțindu-se inutilă, își sumeți fustele și o luă la fugă. Strigătele lui Egwene o urmăreau. Nu avea curajul să rămână, însă și fuga i se părea un semn de lașitate. Aproape orbită de lacrimi, se trezi afară înainte să-și dea seama. Se gândise să se întoarcă în camera ei, dar acum nu mai putea. N-ar fi putut îndura să se știe la căldură și adăpost, în casa de alături, în timp ce Egwene era chinuită. Frecându-se la ochi, își potrivi mantia pe umeri și o apucă în josul străzii. De câte ori își ștergea lacrimile, acestea începeau din nou să curgă. Nu era obișnuita să plângă în văzul tuturor, dar nici să se simtă atât de neajutorată și de prisos. Nu știa unde merge, doar că trebuia să fugă cât mai departe de strigatele lui Egwene.
— Min!
Chemarea înfundată o făcu să tresară. La început, nu văzu cine o strigase. Era foarte aproape de locuințele păstrate pentru damane, așa că pe stradă nu erau mulți trecători. În afară de un bărbat, care încerca să-i convingă pe doi soldați Seanchani să-l plătească pentru a le face portretele, cu cretă colorată, toți localnicii încercau să treacă iute, fără să pară ca o luau de-a dreptul la fugă. Pe lângă ea trecură și două sul’dam, urmate de damane, cu privirile țintă în pământ. Femeile Seanchan vorbeau despre câte marath’damane se așteptau să mai găsească, înainte să plece cu corăbiile. Privirile lui Min alunecară chiar pe deasupra celor două femei cu mantale lungi din blană de oaie, apoi se întoarseră uimite la ele, când veniră mai aproape.
— Nynaeve? Elayne?
— Chiar noi, zâmbi încordată Nynaeve; ambele erau schimbate la față, de parcă se luptau cu îngrijorarea și mânia, dar Min se gândi că nu fusese niciodată mai fericită. Îți vine bine culoarea, continuă Nynaeve. De mult trebuia să te îmbraci așa. Cu toate că eu m-am gândit la pantaloni, de când te-am văzut. Ce-i cu tine? întrebă ea, ascuțindu-și glasul, după ce se apropie îndeajuns ca să-i vadă fața.
— Ai plâns, spuse Elayne. S-a întâmplat ceva cu Egwene?
Min tresări și se uită peste umăr. O sul’dam și o damane coborâră pe scările pe care venise și ea, apoi o luară în cealaltă parte, către grajduri și curțile pentru cai. Altă femeie cu rochia brodată cu fulgere stătea în capul scărilor, vorbind cu cineva rămas înăuntru. Min își apucă prietenele de braț și le duse iute în josul străzii, către port.
— Pentru voi două e primejdios să fiți aici. Pe Lumină, e primejdios până și să rămâneți în oraș. Peste tot sunt damane și dacă vă găsesc… Știți ce sunt astea? Of, e așa de bine să vă văd… Nici nu vă dați seama.
— Pentru noi e încă și mai bine, spuse Nynaeve. Știi unde e Egwene? Într-una din casele alea, cumva? E bine?
— Da… atât cât se poate, răspunse Min, șovăind.
Știa foarte bine că, dacă le spunea ce i se întâmpla lui Egwene, chiar în clipa aceea, Nynaeve putea să izbucnească și să dea năvală înăuntru, încercând să pună capăt chinurilor. „Lumină, fă să se fi terminat. Fă să-și plece gâtul ăla îndărătnic măcar o dată, înainte să ajungă cineva să i-l frângă.”
— Dar nu știu cum să fac s-o scot de-acolo. Am găsit un căpitan de corabie care cred că o să ne ia, dacă ajungem până în port cu ea – mai înainte nu o să ne ajute, și nu pot să-l învinovățesc – dar nici asta nu știu cum s-o fac.
— O corabie, spuse gânditoare Nynaeve. Eu mă gândisem să plecam spre răsărit, călare, dar trebuie să mărturisesc că eram îngrijorată. Din câte îmi dau seama, ar trebui să lăsam mult în urmă Capul Toman, ca să scăpăm de patrulele Seanchanilor. Iar în Șesul Almoth este război, din câte am auzit. La corăbii nu mă gândisem. Avem cai, dar nu și bani pentru călătorie. Cât vrea omul asta?