— Bătu-m-ar Soarta, fato, nu voiam să te jignesc. Cei mai mulți oameni doresc să-și vadă de viețile lor, fie că sunt sub Seanchani sau sub alții.
— Și noi vrem asta căpitane, zise Nynaeve, aplecându-se spre el, cu coatele pe masă, dar fără Seanchani. Înțeleg că vrei să pleci curând.
— Aș pleca și azi, dac-aș putea, spuse mohorât Domon. Dar la fiecare două sau trei zile, zic că Turak ăla trimite după mine să-i povestesc despre lucrurile vechi pe care le-am văzut. Arăt eu a Menestrel? Credeam că după ce-i depănam vreo două povești avea să mă lase să plec, dar acum zic că, atunci când n-o să-l mai pot distra, e cu putință să mă alunge sau să-mi ia capul. Moale, zic, mai arăta bărbatul ăla dar pe dinăuntru e tare ca fierul și n-are inimă.
— Și corabia dumitale poate să scape de Seanchani? întrebă Nynaeve.
— Bătu-m-ar Soarta, dac-aș putea să ies din port fără ca vreo damane să facă Picătura fărâmițe, atunci da. Și dacă nu las nici o corabie Seanchan, cu damane cu tot, să se apropie, după ce ies în larg. De-a lungul coastei e plin de locuri cu apă mică, iar Picătura mea zic că se descurcă pe-acolo, unde corăbiile alea mari ale Seanchanilor nu pot pătrunde. La vremea asta, trebuie să se păzească de vânturi, atunci când sunt aproape de țărm, iar după ce ajung cu Picătura…
— Atunci vom merge cu dumneata, căpitane, îl întrerupse Nynaeve. O să fim patru și m-aștept să fii gata să plecăm de îndată ce urcăm la bord.
Domon își frecă buza de sus și își aținti privirea în fundul cănii cu vin.
— Mda, cât despre asta, zic că mai e și mica problemă de-a ieși din port, vedeți. Cu o damane de-asta…
— Și dacă-ți spun că vei avea cu dumneata ceva mai bun decât o damane? întrebă încet Nynaeve; Min făcu ochii mari, dându-și seama ce avea de gând. Elayne murmură, aproape în șoaptă:
— Și tocmai mie îmi spuneai să am grijă.
— Ce vrei să spui dumneata? șopti Domon, bănuitor; avea ochi numai pentru Nynaeve.
Aceasta își desfăcu mantia și scoase la iveală o panglică de piele pe care-o ținea la gât, sub rochie. De ea atârnau două inele de aur. Min rămase cu gura căscată la vederea unuia dintre ele – era cel bărbătesc, masiv, pe care-l observase și în stradă, cu darul ei misterios. Domon făcu și el ochii mari, dar probabil că din pricina celuilalt, mai mic, croit pentru degetul unei femei, în formă de șarpe care-și înghițea coada.
— Știi ce înseamnă, spuse Nynaeve, dând să-l scoată de pe panglică, dar Domon îl acoperi cu palma.
— Ascunde-l, șopti, privind neliniștit în jur; nimeni nu se uita la ei, din câte vedea Min, dar căpitanul arăta de parcă se gândea că toți se holbau. Zic că inelul ăsta e primejdios. Zic că dacă-l vede cineva…
— Câtă vreme știi ce înseamnă…, făcu Nynaeve; Min o invidia pentru cât era de calmă. Smulse panglica din mâna lui Domon și și-o legă din nou la gât.
— Știu, răspunse răgușit bărbatul. Zic că știu foarte bine. Poate că, zic, voi s-aveți o șansă… Patru, da? Fata care zice că-i place să-mi asculte palavrele, înțeleg că e și ea parte. Și dumneata, și…, se încruntă el la Elayne. Că doar n-o fi și copila asta… ca dumneata.
Elayne se încordă mânioasă, dar Nynaeve îi puse o mână pe braț și-i zâmbi dulce lui Domon.
— Călătorește cu mine, căpitane. Ai fi uimit să știi ce putem face, chiar înainte să ne câștigăm inelul. După ce plecăm, vei avea la bord trei femei care le pot înfrunta pe damane, dacă-i nevoie.
— Trei, îngână el. Păi zic că s-ar putea face… E cu putință… O clipă, chipul i se lumină, dar uitându-se la ele se posomorî iarăși.
— Ar trebui să vă duc chiar acum la Picătura și să ridic pânzele, dar bătu-m-ar Soarta dacă nu vă zic cu ce-o să aveți de-a face aici dacă rămâneți, și poate chiar și dacă plecați cu mine. Ascultați-mă și luați aminte.
Mai privi o dată în jur, îngrijorat, își coborî vocea și mai mult și-și alese vorbele cu grijă:
— Zic c-am văzut o… o femeie care purta un inel ca ăsta, prinsă de Seanchani. Una drăguță, zveltă, cu un ditamai Stră… un ditamai bărbatul cu ea care zic că arată ca unul priceput să folosească sabia. Probabil că nu au fost atenți, pentru că zic că Seanchanii i-au luat prin surprindere. Bărbatul a culcat șase sau șapte soldați la pământ, înainte să moară și el. Iar… femeia… vă zic că au trimis șase damane s-o înconjoare. Au ieșit dintr-odată de după colțuri. Am crezut că avea să… să facă ceva – știți ce – dar… eu nu mă pricep la asta. Acum părea hotărâtă să-i facă bucăți pe toți, apoi zic că pe chip i s-a așternut spaima și a început să țipe.
— Au silit-o să dea drumul Adevăratului Izvor, spuse Elayne, albă la față.
— N-are a face, răspunse netulburată Nynaeve. N-o să le îngăduim să ne facă și nouă la fel.
— Mda, poate c-așa o fi cum spuneți. Dar n-o să uit până mor. „Ajută-mă, Ryma”, așa a țipat. Iar una dintre damane a căzut la pământ plângând, și zic că i-au pus până la urmă și… femeii zgarda de gât și zic că eu am fugit, sfârși Domon, frecându-și nasul și lăsând ochii în jos. Am văzut trei femei prinse și mi-a ajuns. Ca să plec de-aici, mi-aș lăsa-o și pe maica mare pe chei, dar zic că trebuia să vă spun.
— Egwene mi-a povestit că au două prizoniere, rosti încet Min. Ryma, o Galbenă – iar pe cealaltă nu știa cum o cheamă.
Nynaeve îi aruncă o privire aprigă, iar ea tăcu, roșind. După cum arăta Domon, nu le fusese deloc de ajutor vestea că Seanchanii aveau două Aes Sedai, nu doar una. Cu toate astea el își aținti dintr-odată ochii la Nynaeve și trase o gură strașnică de vin.
— Adică zici că de-asta ești și dumneata aici? Să le eliberezi pe… cele două? Că doar mi-ai zis că veți fi trei.
— De-acum știi tot ce trebuie să știi, îi răspunse scurt Nynaeve. Trebuie să fii gata să ridici pânzele de îndată ce-ți spunem. N-o să treacă mai mult de două, trei zile. Ai s-o faci, sau ai să rămâi aici să vezi dacă-ți taie sau nu capul? Mai sunt și alte corăbii, căpitane, și am de gând ca astăzi să-mi găsesc una.
Min își ținu răsuflarea și-și încrucișă degetele pe sub masă. În cele din urmă, Domon încuviință:
— Am să fiu gata.
Când ieșiră din nou în stradă, Min o văzu cu uimire pe Nynaeve sprijinindu-se de zidul hanului, de îndată ce ușa se închise în urma ei.
— Nynaeve, ți-e rău? întrebă ea îngrijorată.
Nynaeve inspiră adânc, apoi se ridică, trăgându-și mantaua.
— Când ai de-a face cu unii oameni, spuse ea, trebuie să te arăți sigură pe tine. Dacă le arăți o umbra de îndoială, cât de mică, au să te ducă undeva unde nu vrei s-ajungi. Pe Lumină, ce frică mi-a fost să nu-l aud spunând nu! Haideți, mai avem unele lucruri de vorbit. Au mai rămas vreo două, trei piedici mici de care trebuie să trecem.
— Sper că nu te supără mirosul de pește, Min, spuse Elayne.
„Două, trei piedici mici?” se gândi Min, luându-se după ele. Nădăjduia din tot sufletul că Nynaeve era cu adevărat sigură pe sine și nu doar se prefăcea.
44
Cinci merg mai departe
Perrin se uită la săteni cu luare-aminte, trăgând stingherit de mantia lui prea scurtă, cu broderie pe piept și cu niște găuri care nici măcar nu fuseseră peticite, dar nimeni nu-l băgă în seamă, în pofida hainelor lui amestecate și a securii care îi atârna la brâu. Hurin avea pe sub mantie un surtuc cu spirale albastre pe piept, iar Mat purta o pereche de pantaloni largi, băgați în cizme. Asta era tot ce găsiseră pe măsura lor în satul părăsit. Perrin se întrebă dacă și satul acesta avea să fie părăsit curând. Jumătate din casele de piatră erau goale, iar în fața hanului, ceva mai încolo pe ulița nepavată, erau trei căruțe cu boi, pline-ochi, care gemeau sub greutatea lucrurilor acoperite cu pânză groasă și legate cu funii; lângă ele se adunaseră familiile.