Uitându-se la ei cum se îmbrățișau și își luau rămas-bun de la cei care nu plecau, sau cel puțin nu acum, Perrin își dădu seama că străinii trezeau totuși curiozitatea sătenilor, doar că aceștia se fereau să se uite la el și la ceilalți. Acești oameni învățaseră să nu dea atenție străinilor, chiar și acelora care era limpede că nu sunt Seanchani. La Capul Toman, străinii puteau fi primejdioși în vremurile acestea. Întâlniseră aceeași nepăsare căutată și în alte sate. Aici, la câteva leghe de coastă, erau mai multe orașe, neatârnate. Cel puțin așa stătuseră lucrurile înainte să vină Seanchanii.
— E vremea să încălecăm, spuse Mat, înainte să apuce să ne pună întrebări. O să vină și clipa asta.
Hurin se zgâia la un cerc mare, înnegrit pe iarba maronie a pajiștii satului. Părea vechi, dar nimeni nu făcuse nimic ca să-l șteargă.
— E de acum șase sau opt luni, șopti el, și încă mai duhnește. Tot Sfatul Satului și familiile lor. De ce au făcut oare așa ceva?
— Știe cineva de ce fac ceea ce fac? mormăi Mat. Seanchanii par să ucidă oamenii fără nici un motiv. În orice caz, eu nu văd nici unul.
Perrin încercă să nu privească peticul de pământ ars.
— Hurin, ești sigur cu privire la Fain? Hurin? De când intraseră în sat, Hurin aproape că nu se dezlipise de locul acela. Hurin!
— Ce? Ah. Fain. Da. Nările i se lărgiră și numaidecât Hurin își încreți nasul. Nu e nici umbră de îndoială, chiar dacă e veche. Pe lângă asta, Myrddraalii au miros de trandafiri. A trecut pe aici, însă cred că era singur. Oricum, nu avea troloci cu el, iar dacă erau și niște Iscoade ale Celui Întunecat, n-au făcut mare rău.
Se stârni vâlvă lângă han; oamenii strigau și arătau cu degetul. Nu spre Perrin și ceilalți doi, ci la ceva ce Perrin nu zărea limpede, undeva pe dealurile de la răsărit de sat.
— Să aducem caii? zise Mat. S-ar putea să fie Seanchani.
Perrin încuviință, iar Mat și Hurin o rupseră la fugă în spatele casei părăsite, acolo unde își priponiseră caii. Tocmai când cei doi se făceau nevăzuți după colțul casei, Perrin se uită din nou spre han și se opri, uluit. Copiii Luminii intrau călare în sat, într-o coloană lungă.
Se repezi după ceilalți.
— Mantii Albe!
Mat și Hurin irosiră o clipă holbându-se neîncrezători la el, după care încălecară. Se ținură departe de ulița mare și ieșiră în galop din sat, luând-o spre apus, uitându-se din când în când peste umăr ca să vadă dacă vine cineva după ei. Ingtar le spusese să se păzească de tot ce i-ar putea încetini, iar Mantiile Albe, cu întrebările lor, precis i-ar fi ținut din drum, chiar de ar fi izbutit să dea răspunsuri mulțumitoare. Perrin era și cu mai multă băgare de seama decât ceilalți; avea motivele lui să nu vrea să se întâlnească cu Mantiile Albe. „Securea din mâna mea. Lumină, ce n-aș da să schimb asta.”
Curând, niște dealuri parțial împădurite ascunseră satul, iar Perrin începu să spere că poate nu îi urmarea nimeni. Își struni calul și le făcu semn și celorlalți să se oprească. După ce făcură întocmai, cercetându-l întrebător, Perrin ciuli urechile. Avea auzul mai ascuțit ca odinioară, însă nu desluși zgomot de copite.
Fără tragere de inimă, căută cu ochii minții să găsească lupi. Dădu aproape numaidecât peste ei, o haită mica, ce poposise peste zi pe dealurile de deasupra satului din care tocmai plecaseră. Fură niște clipe de mirare atât de puternică, încât mai că îi veni să creadă că era propria lui uimire; acești lupi auziseră tot felul de vorbe, dar tot se îndoiau ca există două-picioare care pot vorbi cu ei. Asudă cât timp trebui să le explice cine e – le dădu imaginea Tăurașului fără voia lui și adăuga și propriul miros, cum era obiceiul printre lupi; lupii erau foarte ceremonioși la primele întâlniri – însă, în cele din urmă, izbuti să le pună întrebarea care îl frământa. Lupii nu se sinchiseau defel de două-picioare care nu puteau vorbi cu ei, dar se învoiră să se ducă să arunce o privire, nevăzuți de ochii oamenilor.
După o vreme, veniră niște imagini de la lupi, ceea ce vedeau. Bărbați călare, îmbrăcați în mantii albe, strânși grămadă în jurul satului, mergând printre case, dând ocol satului, însă neplecând nici unul. Nu spre apus. Lupii ziceau că singurii care mergeau spre apus erau el și alți doi două-picioare, împreună cu trei din cei înalți, cu picioare tari.
Perrin fu bucuros când întrerupse legătura cu lupii. Mat și Hurin se uitau la el.
— Nu vin după noi, spuse Perrin.
— Cum de știi? întreba Mat.
— Știu, se răsti el, apoi adaugă, mai cu blândețe: Pur și simplu, știu.
Mat deschise gura, o închise la loc și, într-un final, grăi:
— Păi, dacă nu vin după noi, eu zic să ne întoarcem la Ingtar și să pornim după Fain. N-o să găsim pumnalul dacă stăm aici.
— Nu putem să-i luăm urma atât de aproape de sat, spuse Hurin, căci o să dăm peste Mantiile Albe. Nu cred că Seniorului Ingtar i-ar plăcea așa ceva, și nici lui Verin Sedai.
Perrin dădu din cap.
— O să mergem oricum după ea câteva mile. Dar fiți cu mare băgare de seamă. Nu suntem prea departe de Faime. N-ajută la nimic dacă ne ferim de Mantiile Albe și intrăm drept într-o patrulă a Seanchanilor.
Porniră din nou; Perrin se tot întreba ce căutau Mantiile Albe acolo.
Geofram Bornhald se uita iscoditor pe ulița satului, rămânând în șa în vreme ce Copiii se împrăștiau prin sat și la marginea lui. Fusese ceva la bărbatul lat în umeri care se făcuse nevăzut, ceva care îi aducea aminte de… „Da, firește. Băiatul care zicea că e fierar. Cum îl chema?”
Byar își opri calul în fața lui și duse mâna la inimă.
— Satul e păzit, Senior Căpitan.
Sătenii îmbrăcați în haine grele din blană de oaie se mișcau buimaci, în timp ce soldații cu mantii albe îi mânau spre căruțele din fața hanului, care gemeau de greutate. Copii plângând se agățau de fustele mamelor lor. Nimeni nu părea sfidător. Privirile le erau întunecate și așteptau să vadă ce se întâmplă. Bornhald era mulțumit că așa stăteau lucrurile. Nu voia să le dea o lecție acestor oameni și nici nu voia să piardă vremea.
Descălecă și dădu frâiele calului unuia dintre Copii.
— Îngrijește-te ca oamenii să primească de mâncare, Byar. Du-i în han, cu câtă mâncare și apă pot duce, apoi bate toate ușile în cuie și închide obloanele. Dă-le de înțeles că pun oameni de strajă, bine?
Byar duse din nou mâna la inimă, dădu pinteni calului și începu să poruncească în stânga și în dreapta. De data asta oamenii fură mânați în hanul cu acoperiș teșit, în timp ce alți Copii scotoceau prin case după ciocane și cuie.
Uitându-se la chipurile posomorâte care se perindau pe lângă el, Bornhald își zise că aveau să treacă două sau trei zile înainte ca vreunul să își ia inima în dinți și să iasă din han, ca să vadă că nu sunt străji. Două sau trei zile era tot ce îi trebuia, însă nu voia să le dea știre Seanchanilor că se află acolo.
Lăsând în urmă destui oameni cât să îi facă pe Inchizitori să creadă că întreaga legiune era răsfirată pe Șesul Almoth, izbutise să aducă mai bine de o mie de Copii la Capul Toman, fără ca, din câte știa el, să dea de bănuit. Cele trei încăierări cu patrulele Seanchanilor se isprăviseră repede. Seanchanii se obișnuiseră să înfrunte mulțimi deja înfrânte; Copiii Luminii fuseseră o mare uluire. Totuși, Seanchanii știau să lupte precum hoardele Celui Întunecat, iar Bornhald nu putea să uite că una dintre aceste încăierări îl costase mai mult de cincizeci de oameni. Încă nu știa precis care dintre cele două femei ciuruite de săgeți la care se zgâise după aceea fusese Aes Sedai.