— Roata țese după cum îi este voia, spuse Verin liniștită. Când vine vorba de ta’veren, ceea ce se întâmplă este ceea ce era sortit să se întâmple. Poate că Pânza avea nevoie de aceste zile în plus. Pânza pune toate lucrurile la locul lor, iar când încercăm să le schimbăm, mai ales dacă sunt și ta’veren la mijloc, suntem aduși din nou la locul nostru în Pânză, acolo unde trebuia să fim. Se lăsă o tăcere stânjenitoare, pe care Verin nu păru să o ia în seamă; tot desena ceva cu bățul. Acum însă cred că ar trebui să hotărâm ce urmează să facem. Pânza ne-a adus în cele din urmă la Faime. Cornul lui Vaiere e în Faime.
Ingtar se așeză pe vine lângă foc, în fața ei.
— Când mai mulți oameni zic același lucru, înclin să îi cred, iar localnicii spun că Seanchanilor nu le pasă cine intră sau iese din Faime. O să merg cu Hurin și cu alți câțiva în oraș. Odată ce poate ajunge pe urma lui Fain până la Corn… ei bine, o să vedem ce va fi.
Verin șterse cu piciorul roata pe care o scrijelise în țărână. În locul ei desenă două linii scurte, unite la un capăt.
— Ingtar și Hurin. Și Mat, căci el simte pumnalul dacă e destul de aproape. Vrei să te duci și tu, nu-i așa, Mat?
Mat părea chinuit de sentimente potrivnice, dar încuviință.
— N-am încotro, nu-i așa? Trebuie să găsesc pumnalul.
Cea de-a treia linie semăna cu urma lăsată de o pasare. Verin se uită pieziș la Rand.
— Merg și eu, spuse el. De asta am venit. O sclipire ciudată apăru în ochii femeii Aes Sedai, o licărire plină de sensuri ascunse, care îl tulbură. Ca să îl ajut pe Mat să găsească pumnalul, zise Rand tăios, și pe Ingtar să găsească Cornul. „Și pe Fain, adăugă pentru sine. Trebuie să-l găsesc pe Fain dacă nu cumva e deja prea târziu.”
Verin scrijeli o a patra linie, preschimbând urma lăsată de o pasare într-o stea strâmbă.
— Și cine altcineva? întrebă ea cu blândețe. Ținea bățul în echilibru.
— Eu, spuse Perrin, cu o clipă înainte ca Loial să zică și eclass="underline" Cred că vreau să merg și eu, iar Uno și restul soldaților începură cu toții să strige că merg și ei.
— Perrin a zis primul, spuse Verin, ca și cum asta ar fi hotărât lucrurile. Adăugă o a cincea linie și le închise pe toate într-un cerc. Lui Rand i se ridică părul pe ceafă; era aceeași roată pe care o ștersese la început. Cinci merg mai departe, murmură ea.
— Mi-ar plăcea să văd și eu Faime, zise Loial. N-am văzut niciodată Oceanul Aryth. Și pot căra sipetul, dacă Cornul e încă acolo.
— Ar trebui să mă iei și pe mine, Seniore, spuse Uno. Dumneata și Seniorul Rand veți avea nevoie de o sabie în plus dacă nenorociții ăia de Seanchani încearcă să vă oprească. Ceilalți soldați se arătară și ei dornici să îi însoțească.
— Nu fiți neghiobi, zise Verin tăios. Căutătura ei îi făcu să tacă. Nu puteți merge toți. E drept că Seanchanii nu se sinchisesc de străini, dar nu au cum să nu bage în seamă douăzeci de soldați, iar voi, chiar și fără armuri, tot a soldați arătați. Unul sau doi e același lucru. Cinci sunt îndeajuns de puțini ca să pătrundă în oraș fără să bată la ochi, și e bine că trei dintre ei sunt cei trei ta’veren. Loial, nici tu nu poți pleca. La Capul Toman nu sunt Ogieri. Ai atrage tot atâtea priviri cât noi toți la un loc.
— Și dumneata? întrebă Rand.
Verin scutură din cap.
— Uiți de damane. Își țuguie buzele când rosti acest cuvânt, parcă scârbită. Nu v-aș putea ajuta decât conducând Puterea, iar asta nu ar sluji la nimic, căci ar năvăli toți asupra voastră. Chiar de nu m-ar vedea, tot ar simți că o femeie – sau un bărbat, de altfel – conduce Puterea, doar dacă s-ar îngriji să nu folosească decât un firicel din această Putere. Nu se uită la Rand; lui Rand i se păru că dinadins nu îl privește, iar Mat și Perrin își lăsară ochii în pământ.
— Un bărbat, pufni Ingtar. Verin Sedai, de ce pomenești de asta? Avem deja destule necazuri și fără să ne gândim că un bărbat ar fi în stare să conducă Puterea. Dar ar fi bine dacă ai merge și dumneata. Dacă avem nevoie de…
— Nu, voi cinci trebuie să mergeți singuri. Începu să șteargă cu piciorul roata pe care o desenase în țărână. Îi cercetă pe fiecare în parte, încruntată și cu luare aminte. Cinci merg mai departe.
Ingtar părea gata să o mai roage o dată, însă, văzându-i privirea, se mulțumi să ridice din umeri și se întoarse spre Hurin.
— În cât timp putem ajunge la Faime?
Amușinarul se scărpină în cap.
— Dacă plecăm acum și mergem toată noaptea, putem ajunge până mâine dimineață la răsăritul soarelui.
— Atunci așa o să facem. Să nu mai pierdem vremea. Înșeuați-vă caii. Uno, vino cu ceilalți în urma noastră, dar ține-te deoparte și nu lăsa pe nimeni…
Ingtar continuă să dea porunci oamenilor, iar Rand privi roata pe jumătate ștearsă. Nu mai rămăseseră decât patru spițe. Se înfioră, își dădu seama că Verin se uita țintă la el; ochii ei întunecați străluceau acum ca ochii unei păsări de pradă. Izbuti în cele din urmă să își smulgă privirea de la ea și începu să își adune lucrurile.
„Te lași în voia închipuirilor, își spuse el mânios. Dacă nu e acolo, nu poate face nimic.”
45
Maestrul săbier
Soarele care tocmai răsărea își arătă marginea roșiatică peste linia orizontului și întinse umbre lungi în josul străzilor pietruite din Faime, către port. Briza mării făcu palele de fum care se ridicau pe coșuri, din casele în care se pregătea masa de dimineață, să se îndoaie. Pe afară nu erau decât cei care se treziseră foarte devreme – răsuflarea lor se preschimba în abur, în răcoarea dimineții. Cam într-un ceas, străzile aveau să fie pline de lume, încât acum păreau aproape pustii.
Șezând pe un butoi răsturnat, în fața unei prăvălii de fierărie, închisă încă, Nynaeve își vârî palmele la subsuori ca să și le încălzească și-și privi armata. Min ședea pe un prag, de cealaltă parte a străzii, înfofolită în mantia ei Seanchan și mâncând o prună uscată. Elayne, cu mantaua sa din blană de oaie, se pitise la marginea unei alei, puțin mai în josul străzii. Alături de Min se afla un sac mare, pe care-l furaseră de pe chei. „Armata mea, se gândi posomorâtă Nynaeve. Dar altcineva nu mai există.”
Zări o sul’dam și o damane care urcau strada. Prima era blondă, a doua brunetă și amândouă căscau de mama focului. Cei câțiva localnici își întorceau privirile de la ele și le făceau loc. Cât putea vedea, nu mai era nici un Seanchan înspre port. Nu se uită și în direcția opusă, ci se întinse și își mișcă umerii, de parcă voia să se dezmorțească, apoi se așeză în același loc. Min aruncă pruna, pe jumătate mâncată, privi nepăsătoare în susul străzii și se lăsă pe spate, sprijinindu-se de tocul ușii. Drumul era liber și acolo – altfel, și-ar fi pus mâinile pe genunchi. Începu să-și frece palmele, înfrigurată, iar Nynaeve își dădu seama că și Elayne se foia, tot ridicându-se pe vârfuri. „Dacă se dau de gol, le dau cap în cap”, se gândi ea, cu toate că știa că, dacă aveau să fie prinse, soarta avea să le fie hotărâtă de Seanchani. Nu putea să uite nici o clipă că, la urma urmei, nu era câtuși de puțin sigură că ce-și puseseră în minte avea să iasă bine. Era posibil ca tocmai din vina ei să fie prinse. Își făgădui încă o dată că, dacă le descoperea cineva, avea să atragă cumva atenția asupra ei, pentru ca Min și Elayne să poată fugi. Le spusese s-o ia la picior dacă mergea prost ceva, și le făcuse să creadă că și ea avea să facă la fel. Dar mai departe nu știa ce-avea să fie. „Numai că n-am să-i las să mă prindă vie. Lumină, te implor, asta nu.”