După ce termină, se lăsă o tăcere îndelungată. În cele din urmă, Suprema spuse:
— Fiica mea, cine a mai văzut asta? Cine știe de ea?
— Numai Serafelle, Maică. De îndată ce-am copiat-o, am pus slujitorii să șteargă zidurile. Nu s-au opus – și ei erau dornici să scape.
— Bine, încuviință Suprema. Prea mulți oameni de la Hotare știu să descifreze scrisul trolocilor. Să nu le mai dăm și noi alte pricini de îngrijorare. Au și-așa destule.
— Ce crezi despre asta? o întreba Moiraine pe Verin, cu reținere în glas. Să fie o profeție?
Verin își lăsă capul într-o parte, cu ochii la însemnările sale și cufundată în gânduri.
— E posibil. Seamănă cu puținele profeții ale Întunericului pe care le cunoaștem. Iar anumite fragmente sunt foarte limpezi. Cu toate astea, ar putea fi pur și simplu o batjocură, o sfidare. „Fiică a nopții, liberă iarăși”, continuă ea, arătând cu degetul un vers. Asta poate însemna un singur lucru, anume că Lanfear bântuie iarăși prin lume, sau că cineva vrea să ne facă să credem așa ceva.
— Dacă ar fi adevărat, Fiica mea, spuse Suprema, ar fi destul de îngrijorător. Dar Rătăciții sunt încă ferecați.
Îi aruncă o privire lui Moiraine, lăsând, pentru o clipă, să i se vadă tulburarea de pe chip; apoi, cu un efort, se liniști.
— Chiar dacă pecețile slăbesc, Rătăciții sunt încă ferecați, repetă ea.
Lanfear. În limba din vechime însemna „Fiica Nopții”. Numele ei adevărat nu se cunoștea din nici un text, iar ea, spre deosebire de alți Rătăciți care primiseră un nume nou de la cei pe care-i trădaseră, își alesese singură porecla. Unii spuneau că, în realitate, ea fusese cea mai puternică dintre Rătăciți, alături de Ishamael, Distrugătorul Speranței, dar își ținuse puterile tăinuite. Rămăseseră mult prea puține cunoștințe despre acea vreme pentru ca învățații să fie siguri.
— Cu atâția Falși Dragoni împrejur, nu e de mirare ca vreunul să încerce să aducă vorba și de Lanfear, spuse Moiraine, cu glasul la fel de netulburat precum îi era și chipul, cu toate că, în sinea ei, tremura.
Despre Lanfear se știa un singur lucru sigur, în afară numelui: înainte să fi trecut de partea Umbrei și înainte ca Lews Therin Telamon să o fi întâlnit pe Ilyena, cei doi fuseseră îndrăgostiți unul de altul. „Asta-i o complicație de care chiar că nu mai aveam nevoie.”
Suprema Înscăunată se încruntă, de parcă s-ar fi gândit la același lucru, dar Verin dădu din cap, ca și cum, pentru ea, nu ar fi fost decât un joc.
— Mai sunt și alte nume cunoscute, Maică. Seniorul Luc, firește, a fost fratele lui Tigraine care era pe atunci Domniță-Moștenitoare în Andor, și a dispărut în străfundurile Manei Pustiitoare. Cu toate astea nu știu cine ar putea fi Isam, și ce legătură are cu Luc.
— Cu timpul o să aflam tot ce trebuie să știm, spuse liniștită Moiraine. Nu avem încă nici o dovadă că asta e o profeție.
Dar ea cunoștea numele: Isam fusese fiul lui Breyan, soția lui Lain Mandragoran, cea care încercase să pună mâna pe tronul din Malkier, în numele soțului ei, și astfel provocase năvala trolocilor împotriva regatului. Breyan și pruncul său dispăruseră, amândoi, atunci când trolocii cuceriseră Malkier. Iar Isam fusese rudă de sânge cu Lan. „Sau poate încă mai este? Trebuie să nu-i spun asta, până când mă conving cum are să reacționeze. Până ce ne îndepărtăm de Mană. Dacă i-ar trece cumva prin cap că Isam e încă în viață…”
— „La Capul Toman așteaptă Neadormiții”, continuă Verin. Mai sunt unii în lume care chiar și acum sunt convinși, după cum se credea în vechime, că armatele pe care Artur Aripă-de-Șoim le-a trimis să străbată Oceanul Aryth se vor întoarce cândva. Deși, după atâta timp scurs…, pufni ea disprețuitoare. Neadormiții care străjuiesc apele, Do Miere A’vron, există încă și au un… cred că așezământ este cuvântul cel mai potrivit… la Capul Toman, în Faime. Iar una dintre vechile porecle ale lui Artur Aripă-de-Șoim era Ciocanul Luminii.
— Ce vrei să spui, Fiica mea? întrebă Suprema Înscăunată. Că armatele lui Artur Aripă-de-Șoim, sau mai bine zis urmașii acelor soldați, s-ar putea întoarce cu adevărat, după o mie de ani?
— Circulă zvonuri despre război la Capul Toman și prin Șesul Almoth, spuse încet Moiraine. Iar Aripă-de-Șoim și-a trimis în expediție și doi fii, împreună cu armatele. Dacă au reușit să scape cu viața, în tărâmurile acelea pe care le-au descoperit, ar putea să existe și în zilele noastre o sumedenie de urmași de-ai lui Artur. Sau poate nici unul.
Suprema o privi pieziș pe Moiraine. Era limpede că și-ar fi dorit să fie singure, pentru a-i porunci să-i spună ce intenții avea. Moiraine făcu un gest liniștitor, iar vechea ei prietenă îi zâmbi. Verin, cu nasul în însemnările ei, nu observă nimic.
— Nu știu, Maică. Parcă nu prea îmi vine să cred. Nu știm nimic despre toate tărâmurile pe care Artur Aripă-de-Șoim a pornit să le cucerească. Mare păcat că Seminția Marii refuză să traverseze Oceanul Aryth, pentru că, zic ei, de cealaltă parte s-ar afla Insulele Morților. Tare mi-aș dori să știu ce vor să spună cu asta, dar afurisiții ăștia parcă au lacăt la gură, oftă ea, fără să-și ridice privirile. Avem o singură mențiune despre „tărâmurile cufundate în Umbră, dincolo de Soare-Apune, dincolo de ocean, unde stăpânesc Armatele Nopții”. Nimic din ceea ce știm nu ne spune dacă soldații trimiși de Aripă-de-Șoim au reușit să înfrângă aceste „Armate ale nopții” sau măcar să supraviețuiască după moartea lui Artur. Odată ce s-a stârnit Războiul de O Sută de Ani, toți erau mult prea preocupați să dobândească o parte din imperiul lui Aripă-de-Șoim ca să le mai pese de soldații de peste mare. Dar după părerea mea, Maică dacă urmașii lor ar mai fi încă în viață și dacă ar fi avut intenția să se întoarcă nu ar fi așteptat atât de mult.
— Atunci înseamnă că nu crezi că avem de-a face cu o profeție, Fiica mea?
— „Vechiul copac”… hm, spuse Verin, cufundată în propriile ei gânduri. Au existat dintotdeauna zvonuri – dar nu mai mult decât atât – că neamul din Almoth, atât cât a mai avut de trăit pe această lume, poseda o ramură din Avendesora, poate chiar un lăstar încă viu. Iar stindardul din Almoth era „albastru ca văzduhul de sus, negru ca pământul de sub picioare, cu Arborele Vieții, cu ramurile întinse, care le unește”. Desigur, locuitorii din Tarabon spun că ei sunt „Arborele omenirii” și pretind că ar descinde din capetele încoronate și nobilii din Vârsta Legendelor. Iar cei din Doman pretind că ar coborî din oamenii care au dat naștere Arborelui Vieții, tot în Vârsta Legendelor. Există și alte posibilități, dar, Maică, merită observat că cel puțin trei dintre ele ne fac să ne îndreptăm privirile către Șesul Almoth și Capul Toman.
Suprema îi răspunse, cu un glas înșelător de dulce: