— Fiica mea, hotărăște-te, te rog. Dacă urmașii lui Artur Aripă-de-Șoim nu se întorc, înseamnă că asta nu-i o profeție și nu merită să dai nici un cap de pește stricat ca să afli ce înseamnă „vechiul copac”.
— Nu pot să-ți spun decât ceea ce știu, Maică, zise Verin, ridicând ochii. Hotărârea finală o las în mâinile tale. Eu, una, cred că armatele lui Artur Aripă-de-Șoim au murit de mult, dar asta nu înseamnă că și trebuie să fie așa. „Vremea Schimbării”, desigur, se referă la sfârșitul unei Vârste, cât despre „Marele Rege, Stăpânul”…
— Știu foarte bine cine e „Marele Rege”, Fiica mea, o întrerupse Suprema, bătând cu palma în masă cu un zgomot ca de tunet. Iar acum te-aș ruga să pleci. Du-te, Verin, continuă ea, trăgând adânc aer în piept și încercând, în mod vizibil, să-și recapete calmul. Nu vreau să mă mânii pe tine. Nu vreau să uit cine le convingea pe bucătărese să lase prăjiturile cu miere descoperite, la vreme de noapte, pe când eram novice.
— Maică, interveni Moiraine, nu avem nici un motiv să credem că asta ar fi o profeție. Oricine care are ceva spirit și câteva cunoștințe poate inventa așa ceva, și nimeni nu a spus vreodată că Myrddraalii ar fi înceți de minte.
— Și, firește, continuă Verin, netulburată, „bărbatul care conduce” trebuie să fie unul din cei trei tineri care călătoresc împreună cu dumneata, Moiraine.
Ca lovită în moalele capului, Moiraine o sfredeli cu privirea. ,,Nu-și dă seama pe ce lume e? Ce proastă am fost.” Înainte să-și dea seama ce făcea, se întinsese deja către sâmburele strălucitor și viu pe care-l simțea mereu pulsând în sufletul ei, către Adevăratul Izvor. Puterea Supremă îi năvăli în trup, încărcând-o cu energie, împiedicând-o să mai audă trosnetul slab al aurei de Putere care o înconjura pe Suprema Înscăunată, care reacționase la fel ca ea. Era prima dată când Moiraine se pregătea să folosească Puterea împotriva unei alte Aes Sedai. „Vremurile pe care le trăim sunt primejdioase, este la mijloc soarta lumii și, uneori, nu avem de ales. Trebuie să facem anumite lucruri. Vai, Verin, de ce a trebuit să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala?”
Verin închise carnețelul, și-l strecură din nou la cingătoare, apoi își plimbă privirea de la una la cealaltă. Nu avea cum să nu-și dea seama de aura care le înconjura pe fiecare dintre ele, de strălucirea iscată de atingerea Adevăratului Izvor. Numai cineva care știa, la rândul său, să conducă o putea zări, dar pentru o Aes Sedai era cu neputință să nu observe. Pe chipul lui Verin apăru o umbră de mulțumire, dar nici un semn cum că și-ar fi dat seama ce lovitură de trăsnet slobozise. Le privea liniștită, ca și cum tocmai ar fi găsit încă o cheie care s-o ajute la rezolvarea unui mister.
— Da, m-am gândit eu că așa trebuie să fie. Moiraine nu putea duce totul la capăt de una singură, și ce ajutor mai bun să-și găsească decât pe prietena ei din copilărie, împreună cu care obișnuia să se furișeze să fure prăjiturele cu miere? spuse ea, apoi clipi brusc. Iartă-mă, Maică, nu trebuia să spun asta.
— Verin, Verin, răspunse Suprema, scuturând mirată din cap. Îți acuzi sora… și pe mine… că… nu, nici nu pot rosti așa ceva. Apoi te îngrijorează faptul că ai vorbit pe un ton prea familiar Supremei? Întâi găurești fundul bărcii, apoi ți-e teamă că o să ploua. Fiica mea, gândește-te ce lăsai să se înțeleagă mai înainte!
„E prea târziu pentru asta, Siuan, gândi Moiraine. Dacă nu ne-am fi pierdut cumpătul și nu am fi atins Izvorul, poate că… Dar acum este sigură.”
— De ce ne spui asta, Verin? întrebă ea, cu glas tare. Dacă crezi cu adevărat așa ceva, ar trebui s-o spui celorlalte surori, mai ales celor Roșii.
Verin făcu ochii mari de uimire.
— Da, da. Probabil că da. Nu mă gândisem la asta. Dar vorba e că, dacă aș face-o, dumneata Moiraine și dumneata, Maica, ați fi ferecate, iar bărbatul – domolit. Nimeni pe lume, niciodată, nu a fost alături de un bărbat care folosea Puterea, pentru a-i cerceta evoluția. Când anume începe nebunia și cum îl cuprinde? Cât de repede se lasă în stăpânirea ei? Mai este, oare, în stare de ceva, când trupul îi putrezește pe dinăuntru? Cât timp mai poate acționa? Orice s-ar întâmpla cu tânărul ăsta, care-o fi el, se va întâmpla fie că eu sunt lângă el pentru a așterne răspunsurile în scris, fie că nu. Dar, dacă este urmărit și călăuzit, ar trebui să izbutim să-l ținem sub observație o vreme, atât timp cât primejdia nu este încă prea mare. Ca să nu mai vorbesc de Ciclul Karaethon, continuă ea, netulburată, în ciuda privirilor uimite pe care i le aruncau cele două femei. Presupun că el este într-adevăr Dragonul Renăscut, nu-i așa, Maică? Nu pot să cred că ai face dumneata una ca asta – să lași un bărbat care poate conduce Puterea să umble liber – dacă el nu ar fi Dragonul.
„Numai cunoașterea o preocupă, se gândi mirată Moiraine. Cea mai înspăimântătoare profeție a lumii s-a împlinit, poate că se apropie sfârșitul tuturor lucrurilor, iar ei îi pasă numai de cunoaștere. Chiar și așa, însă, tot primejdioasă rămâne.”
— Cine mai știe de asta? întrebă Suprema, cu glasul slab, dar aspru. Serafelle, presupun. Altcineva, cine, Verin?
— Nimeni, Maică. Pe Serafelle nu o interesează, de fapt, decât lucrurile care deja sunt scrise în cărți – cu cât mai groase, cu atât mai bine. E de părere că exista în lume, răspândite, cam de zece ori mai multe cărți, manuscrise și fragmente vechi, pierdute sau uitate, decât am izbutit noi să adunam în Tar Valon. E sigură că mai avem încă de scos la iveala suficient de multe cunoștințe din vechime pentru ca…
— E de ajuns, Soră, spuse Moiraine, dând drumul Adevăratului Izvor, o clipă după aceea, simți că Suprema îi urmase exemplul.
Atunci când simțeai Puterea curgându-ți printre degete, era ca și cum ai fi pierdut pe cineva drag, ca sângele care se scurgea dintr-o rană deschisă, odată cu viața. O parte din ea își dorea să nu renunțe, dar, spre deosebire de unele din surorile sale, Moiraine punea mare preț pe stăpânirea de sine și nu-și îngăduise să se atașeze prea mult de senzația aceea.
— Verin, ia loc, și spune-ne ce știi și cum ai aflat. Spune tot.
În timp ce Verin își lua un scaun – după ce-i aruncase o privire Supremei pentru a-i cere voie să se așeze în prezența ei – Moiraine o privi cu tristețe.
— Nu pare probabil, începu Verin, ca o persoană care nu a studiat străvechile volume cu mare atenție să observe altceva decât că dumneata te porți ciudat. Iartă-mă, Maică. Primul indiciu l-am avut cu aproape douăzeci de ani în urmă, pe timpul când Tar Valon se afla sub asediu, dar asta a fost numai…
„Lumina să m-ajute, Verin, cât te-am mai iubit pentru prăjiturile alea cu miere și pentru că mă primeai să plâng la sânul tău. Dar am să fac ceea ce trebuie să fac. Am s-o fac. Așa trebuie.”
Perrin aruncă o privire după colț, către femeia Aes Sedai care se îndepărta. Mirosea a săpun cu levănțică, deși cei mai mulți oameni nu ar fi reușit să simtă mirosul, nici măcar de la mică distanță. De îndată ce n-o mai văzu, se grăbi spre infirmerie. Mai încercase o data să-l vadă pe Mat, iar acea Aes Sedai – cineva o numise Leane – mai că nu-i smulsese capul de pe umeri, fără măcar să întoarcă privirea pentru a vedea cine e. Se simțea nesigur pe el în prezența femeilor Aes Sedai, mai ales dacă începeau să-i cerceteze ochii.
Se opri lângă ușă ca să tragă cu urechea. Nu se auzea zgomot de pași pe coridor, din nici o direcție, iar dincolo de ușă era tăcere. Intră și închise ușor ușa în urma lui.
Infirmeria era lungă și cu pereți albi. Prin arcadele care dădeau spre terasele rezervate arcașilor, aflate în fiecare capăt, intra multă lumină. Mat se afla într-unul din paturile înguste lipite de perete. După ce se întâmplase în noaptea trecută, Perrin se aștepta să vadă multe paturi ocupate, dar își dădu seama imediat că fortăreața era plină de Aes Sedai. Singurul lucru pe care nu-l puteau Tămădui era moartea. Oricum, pentru el încăperea mirosea a boală.