Gândul îl făcu să se strâmbe. Mat zăcea pe spate, nemișcat, cu ochii închiși, cu brațele întinse peste pătură. Părea stors de puteri. Nu atât bolnav – mai degrabă arăta de parcă ar fi muncit la câmp trei zile, și de-abia ce se întinsese să se odihnească.
Mirosul, însă, era… nepotrivit. Nu putea spune precis ce era. Nepotrivit, și cu asta basta.
Cu mare grijă, Perrin se așeză pe patul de lângă cel al lui Mat. Cu mare grijă – așa cum făcea mereu. Era masiv și fusese, dintotdeauna, mai mare decât băieții de vârsta lui. Trebuia să aibă grijă să nu vatăme din greșeală pe cineva și să nu spargă lucrurile dimprejur. De-acum, îi intrase în sânge. Îi plăcea, de asemenea, să se gândească bine la ce-avea de făcut și, de multe ori, să ceară sfatul altora. „Dar acum că Rand se crede nobil, nu mai pot vorbi cu el, iar Mat sunt convins că n-o să aibă prea multe de spus.”
Cu o noapte înainte ieșise într-una dintre grădini, ca să se poată gândi în liniște. Amintirea încă îl făcea să se rușineze. Dacă n-ar fi plecat, ar fi mers împreună cu Egwene și Mat și poate că ar fi putut să-i apere, iar ei n-ar fi pățit nimic. S-ar fi putut și să ajungă, la rândul lui, într-unul din paturile din încăperea aceea, la fel ca Mat. S-ar fi putut și să moară. Și totuși, faptul că nu fusese acolo îl făcea să se simtă vinovat. Oricum ar fi stat lucrurile, se dusese în gradină iar ceea ce-l preocupa acum nu avea nimic de-a face cu atacul trolocilor. Câteva slujnice, însoțite de una din doamnele de companie ale Domniței Amalisa, Domnița Timora, îl găsiseră singur în grădină pe întuneric. De îndată ce-l observaseră, Timora o trimisese pe una din slujnice, în goană. Perrin o auzise spunându-i: „Repede. Găsește-o pe Liandrin Sedai!”
Apoi se opriseră în fața lui, privindu-l fix, de parcă s-ar fi temut să nu cumva să dispară într-o trâmbă de fum, ca un Menestrel. Atunci se auzise primul clopot care suna alarma, și toată lumea din fortăreață începuse să alerge dintr-o parte într-alta.
— Liandrin, murmură Perrin, adâncit în gânduri. Ajah Roșie. Femeile astea nu fac aproape nimic altceva decât să-i vâneze pe bărbații care pot conduce Puterea. Că doar nu m-o crede și pe mine unul din ăștia! Tu ce zici?
Firește, Mat nu răspunse. Perrin își frecă nasul, stânjenit.
— Acum am început să vorbesc singur. Nu-mi mai trebuia și asta, după tot ce s-a-ntâmplat.
— Cine e… Perrin? Ce-i cu mine? îngână Mat; pleoapele îi tremurau, dar nu izbutea să deschidă ochii pe de-a-ntregul și glasul îi răsuna de parcă era încă pe jumătate adormit.
— Nu-ți mai aduci aminte, Mat?
— Să-mi aduc aminte? răspunse celălalt, ridicând o mână molatică, cu care dădu să-și atingă fața, apoi o lăsă să cadă la loc, cu un oftat; ochii începuseră să i se închidă la loc. Mi-aduc aminte de Egwene. M-a rugat… să cobor cu ea… să-l vadă pe Fain. Nu m-a rugat, râse el apoi, iar râsul i se transformă într-un căscat. Mi-a poruncit. După aia nu știu ce s-a mai întâmplat…
Și cu asta, plescăi din buze și adormi la loc, respirând adânc și liniștit. Auzind zgomotul unor pași care se apropiau, Perrin sari în picioare, dar nu avea unde să se ducă. Când ușa se deschise, el se afla tot acolo, lângă patul lui Mat. Era Leane, care se opri la câțiva pași de el, cu mâinile în șolduri, și-l cercetă cu privirea din cap până-n picioare. Era aproape la fel de înaltă ca el.
— Hm, începu ea. Ești un flăcău arătos. Aproape că mă faci să-mi doresc să fi ales Verdele. Aproape. Dar dacă mi-ai tulburat cumva bolnavul… află că m-am descurcat eu cu niște frați aproape la fel de mari ca și tine, înainte să vin în Turn, așa că să nu crezi cumva că umerii aia lați au să te ajute.
Perrin își drese glasul. De cele mai multe ori, nu izbutea defel să înțeleagă ce voiau femeile să spună. „Nu-s ca Rand. El știe mereu ce să le spună fetelor.” Își dădu seama că se încrunta și se forță s-o ascundă. Nu voia să se gândească la Rand și cu atât mai puțin să supere o Aes Sedai, mai ales pe una care bătea nerăbdătoare din picior.
— Păi… nu l-am tulburat. Nu s-a trezit. Vedeți?
— Așa-i. Norocul tău. Acum vreau să știu ce cauți aici. Mi-aduc aminte că te-am mai alungat deja o dată, să nu crezi cumva c-am uitat.
— Voiam doar să știu cum îi mai e.
— Doarme, răspunse ea șovăind puțin, și gata. Iar în câteva ceasuri o să se dea jos din pat și nici n-ai să-ți mai dai seama că a fost cândva bolnav.
Clipa de tăcere îl făcu pe Perrin să i se ridice părul pe ceafă. Era convins că, pe undeva, femeia mințea. Cele ca ea nu mințeau, dar nici nu spuneau pe de-a-ntregul adevărul. Nu-și dădea seama ce se petrecea – de ce-l căuta Liandrin, de ce-l mințea Leane – dar înțelese că venise clipa să scape de Aes Sedai. Nu avea cum să-l mai ajute pe Mat.
— Vă mulțumesc, rosti. Atunci mai bine îl las să doarmă. Iertați-mă.
Încercă să se strecoare pe lângă ea ca să ajungă la ușă, dar, dintr-odată, brațele femeii se înălțară și-i cuprinseră strâns fața, trăgând-o în jos, pentru a-i putea zări ochii. I se păru că trupul îi era străbătut de ceva, ca un soi de freamăt cald pe care-l simți mai întâi în creștetul capului, apoi coborându-i până în călcâie, urcând apoi din nou. În cele din urmă, reuși să se desprindă de ea.
— Ești sănătos și zdravăn ca o fiara tânără de pădure, spuse Leane, subțiindu-și buzele. Dar dacă așa te-ai născut, cu ochii ăștia, atunci eu sunt o Mantie Albă.
— Alți ochi n-am avut niciodată, mârâi el, simțindu-se ușor tulburat pentru că vorbea cu o Aes Sedai pe tonul acela.
La fel de surprins, se trezi luând-o cu blândețe de brațe și ridicând-o într-o parte, apoi așezând-o la loc, mai departe de el. În timp ce se priveau stârnitor, Perrin se întrebă dacă și ochii lui erau la fel de mari, din cauza uimirii, cum erau și ai ei.
— Iertați-mă, repetă, și se îndepărtă în grabă, aproape alergând.
„Ochii mei! Arde-i-ar Lumina de ochi!” Razele soarelui de dimineață i se reflectară în privire, iar ochii săi sclipiră ca o poleială de aur.
Rand se răsuci în pat, încercând să-și găsească o poziție mai bună pe salteaua subțire. Lumina soarelui se revărsa prin deschizăturile înguste, colorând pereții goi, de piatră. Nu stătuse treaz până atunci și, chiar așa obosit cum era, nu credea că ar mai fi putut adormi. Pieptarul de piele zăcea pe jos, între pat și perete, dar în afară de asta era complet îmbrăcat. Își pusese până și încălțările cele noi. Sabia era proptită de zid, lângă pat, iar arcul și tolba se odihneau într-un colț, deasupra boccelelor învelite în mantii.
Nu putea scăpa de gândul că ar fi trebuit să profite de prilejul pe care i-l oferise Moiraine și să plece imediat. Aceasta dorință pusese stăpânire pe el în timpul nopții și nu-l mai părăsise nici o clipă. De trei ori se și ridicase. De două ori ajunsese până la ușă și o deschisese, nevăzând pe coridor decât câțiva slujitori care se ocupau de treburile de noapte; drumul ar fi fost liber. Numai că nu putea pleca fără să știe.
Perrin intră în odaie, cu capul în jos, căscând, iar Rand se ridică în capul oaselor.
— Cum se simte Egwene? Dar Mat?
— Egwene doarme, din câte am auzit. Nu mi-au dat voie să intru în încăperile femeilor, ca s-o văd. Iar Mat…, începu Perrin, apoi, dintr-odată, se încruntă, fără să ridice ochii. Dacă ești atât de dornic să afli, de ce nu te-ai dus și tu să-l vezi? Am avut impresia că nu-ți mai pasă de noi. Așa ai spus.