Apoi deschise ușa dulapului său și începu să caute o cămașă curată.
— Am fost acolo, Perrin, dar am dat peste o Aes Sedai, cea înaltă care umblă mereu cu Suprema Înscăunată. Mi-a spus că Mat doarme, că o încurc și că era mai bine să viu altă dată. Parcă era jupan Thane, când le dădea porunci oamenilor de la moară. Știi cum e jupan Thane – mereu se răstește la tine să faci lucrurile cum trebuie de prima dată și să le faci imediat.
Perrin nu răspunse. Își dădu jos surtucul și-și trase cămașa peste cap. Rand îl cântări cu privirea câteva clipe, de la spate, apoi se strădui să râdă:
— Vrei să-ți zic ceva? Știi ce mi-a spus? Femeia Aes Sedai care era cu Mat, de ea vorbesc. Ai văzut cât e de înaltă. E cam cât un bărbat. Dacă mai creștea preț de-o palmă, aproape că m-ar fi putut privi în ochi. Ei, m-a măsurat din cap până-n picioare și apoi a mormăit: „Tare înalt mai ești! Pe unde erai când aveam și eu șaisprezece ani? Sau măcar treizeci?” Și pe urmă a râs, ca de o gluma bună. Ce zici de asta?
Perrin își încheie cămașa, apoi îl privi pieziș. Cu umerii săi lați și buclele dese, îi apărea lui Rand ca un urs rănit, care nu înțelegea de ce fusese tocmai el vătămat.
— Perrin, glu…
— Dacă vrei să faci glume cu Aes Sedai, îl întrerupse Perrin, începând să-și îndese poalele cămășii în pantaloni, n-ai decât… Seniore. Eu, unul, nu prea obișnuiesc să fac haz – parcă așa se spune, nu? – să fac haz de Aes Sedai. Mă rog, eu nu-s decât un fierar grosolan și aș putea să supăr pe cineva, Seniore.
Și, cu asta, își luă surtucul de pe jos și dădu să iasă.
— Arde-m-ar, Perrin, îmi pare rău. Mi-era frică și credeam că am dat de necazuri – poate că am dat, într-adevăr. Și poate că nu s-au isprăvit, nu știu – și nu voiam ca și tu și Mat să aveți probleme. Pe Lumină, toate femeile mă căutau astă-noapte. Cred că asta e tot din pricina necazurilor mele. Iar Liandrin… Liandrin… Crede-mă Perrin, sfârși Rand ridicând brațele, n-ai vrea să fii în locul meu.
Perrin se oprise, dar rămăsese cu ochii la ușă și nu-și întorsese capul de tot, ci doar atât cât Rand să poată zări un ochi auriu.
— Te căutau? Poate că ne căutau pe toți.
— Nu, pe mine mă căutau. Aș vrea să nu fi fost așa, dar știu sigur.
— Și pe mine mă voia Liandrin, spuse Perrin, clătinând din cap. Sunt convins. Am auzit cu urechile mele.
Rand se încruntă.
— Și de ce oare?… Dar asta nu schimba nimic. Uite, am spus și eu o dată o vorbă pe care n-ar fi trebuit s-o rostesc. Dar n-am vrut, Perrin. Acum, te rog frumos, spune-mi ce face Mat.
— Doarme. Leane – adică femeia Aes Sedai – mi-a zis că se va pune pe picioare în câteva ceasuri. Dar cred că mințea, adăugă Perrin, ridicând stânjenit din umeri. Știu că femeile astea nu mint niciodată sau, cel puțin, nu mint în așa fel încât să le prinzi cu mâța-n sac, dar am avut senzația că fie mă mințea, fie îmi ascundea ceva.
Se opri, îi aruncă lui Rand o privire piezișă și continuă:
— Sper că nu vorbeai serios. O să plecam împreuna de-aici, da? Tu cu mine și cu Mat.
— Nu pot, Perrin. Și nu-ți pot spune de ce, dar chiar trebuie să plec sing… Stai, Perrin!
Dar ușa se și trântise în urma prietenului său. Rand căzu la loc pe pat.
— Nu pot să-ți spun, șopti el, lovind cu pumnul în marginea patului. Nu pot.
„Dar de-acum poți pleca, îi spuse o voce de undeva, din mintea sa. Egwene va fi bine, iar Mat se va pune pe picioare într-un ceas sau două. De-acum poți pleca, înainte ca Moiraine să se răzgândească.”
Dădu să se ridice, când o bătaie puternică în ușă îl făcu să țâșnească în picioare. Dacă ar fi fost Perrin, n-ar fi avut de ce să bată. Ciocănitul se auzi din nou.
— Cine e?
Lan intră cu pași mari, împingând ușa la loc, în urma sa, cu călcâiul. Ca de obicei, avea sabia la șold, agățată peste un surtuc obișnuit, verde, care ar fi trecut aproape neobservat într-o pădure. De data asta, însă, avea și o banderola lată, aurie, legată sus pe brațul stâng, ale cărei capete împodobite cu ciucuri îi atârnau aproape până la cot. Nodul era prins cu o broșă care înfățișa un cocor auriu care-și lua zborul, însemnul Regatului Malkier.
— Suprema Înscăunată vrea să te vadă, păstorule. Nu poți merge așa. Hai, dă jos cămașa aia și perie-ți părul. Arată ca o claie de fân.
Deschise dulapul dintr-o mișcare și începu să caute prin hainele care se aflau încă acolo. Rand rămase înțepenit; se simțea de parcă ar fi fost lovit cu un ciocan în moalele capului. Într-un fel se așteptase la așa ceva, firește, dar fusese convins că avea să reușească să plece înainte să fie chemat. „Știe. Pe Lumină, sunt sigur.”
— Cum adică vrea să mă vadă? Plec, Lan. Aveai dreptate. Mă duc chiar acum la grajduri să-mi iau calul și plec.
— Trebuia s-o faci astă-noapte, spuse Străjerul, aruncându-i pe pat o cămașă albă, de mătase. Nimeni nu refuză o întrevedere cu Suprema Înscăunată, păstorule. Nici măcar Seniorul Căpitan Comandant al Mantiilor Albe. Probabil că Pedron Niall își petrece tot timpul plănuind cum s-o omoare și să scape nepedepsit, dar tot ar veni. Ăsta-i bun, adăugă el, întorcându-se și arătându-i un surtuc roșu, cu guler înalt, cu mânecile împodobite cu tulpini încâlcite de mărăcini aurii, cu țepi lungi. Broderia se prelungea, înconjurând fiecare manșetă. Pe guler erau brodați cu fir aurit bâtlani. Și culoarea e potrivită, spuse Lan, părând amuzat sau mulțumit de ceva anume. Haide, păstorule. Schimbă-ți cămașa. Mișcă-te!
Fără tragere de inimă, Rand își trase peste cap cămașa grosolană, de lână, potrivită pentru muncile câmpului.
— Mă simt ca un prost, murmură el. Cămașă de mătase! N-am purtat în viața mea așa ceva. Și nici un surtuc atât de împodobit, nici măcar în zilele de sărbătoare.
„Pe Lumină, dacă mă vede Perrin gătit așa… Arde-m-ar, după discuția aia prostească, cum că aș fi nobil, dacă mă vede Perrin n-o să mă mai înțeleg niciodată cu el.”
— Nu poți să te înfățișezi Supremei Înscăunate îmbrăcat ca un băiat de la grajduri care de-abia și-a terminat munca, păstorule. Ia să-ți văd încălțările. Da, merg. Ei, hai mai repede, hai mai repede. Suprema nu trebuie lăsată să aștepte. Ia-ți și sabia.
— Sabia? exclamă Rand pe înfundate, din pricina cămășii de mătase pe care tocmai și-o trăgea peste cap cu mișcări smucite. În încăperile femeilor? Lan, dacă mă duc s-o vizitez pe Suprema Înscăunată – pe Suprema Înscăunată! – cu sabia la șold, o să…
— N-o să-ți facă nimic, îl întrerupse sec Lan. Dacă Supremei îi e frică de tine – și ai fi mai deștept să crezi că nu-i așa, pentru că eu, unul, nu știu ce-ar putea s-o sperie pe femeia aia – n-o să fie din pricina sabiei. Să nu uiți să îngenunchezi când te arăți în fața ei. Dar numai pe un genunchi, ai grijă, adaugă el, imediat. Nu ești vreun negustor prins cu ocaua mică. Poate ar fi mai bine să încerci înainte.
— Cred că știu cum se face. Am văzut cum îngenuncheau oamenii din Garda în fața Reginei Morgase.
Pe buzele Străjerului flutură un zâmbet.
— Da, fă așa cum i-ai văzut pe ei. Asta o să le dea ceva de gândit.
Rand se încruntă.
— De ce-mi spui asta, Lan? Ești Străjer și totuși de porți de parc-ai fi de partea mea.
— Chiar sunt de partea ta, păstorule. Într-un fel. Îndeajuns cât să-ți dau o mâna de ajutor, răspunse Străjerul, cu chipul ca de piatră; vorbele blânde răsunau ciudat, rostite cu glasul său aspru. Nu ești bine pregătit în mânuirea armelor, dar eu ți-am fost dascăl și n-am de gând să te văd umilindu-te ca un om de nimic. Roata țese fiecare fir de-al nostru după cum îi e voia. Tu ai mai puțină libertate decât alții, dar, pe Lumină, asta nu înseamnă că nu-ți poți înfrunta soarta ca un bărbat. Adu-ți aminte cine este Suprema Înscăunată, păstorule, și arată-i respectul cuvenit, dar fă cum îți spun și privește-o drept în ochi. Hai, nu mai sta acolo cu gura căscată. Bagă-ți cămașa în pantaloni.