Rand închise gura și făcu întocmai. „Să-mi aduc aminte cine e? Arde-m-ar, ce n-aș da să uit asta!”
Până când el își îmbrăca surtucul și-și încinse sabia la șold, Lan îi vorbi încontinuu, dându-i sfaturi. Ce să spună, cui să se adreseze, ce să nu spună. Ce să facă și ce să nu facă. Îi arată până și cum să se miște. Nu era convins că putea ține minte totul – cele mai multe lucruri sunau ciudat și erau ușor de uitat – și, mai mult, se temea că avea să uite exact ceea ce era mai important, iar femeile Aes Sedai aveau să se mânie. „Dacă nu s-au mâniat deja. Dacă Moiraine i-a povestit totul Supremei Înscăunate, cine știe cui i-a mai povestit.”
— Lan, dar de ce nu pot pleca așa cum am plănuit? Până să afle ea că nu vin, aș putea să străbat o leghe în galop.
— Da, și până să apuci s-o străbați și pe a doua, ți-ar și trimite hăitașii pe urme. Ține minte, păstorule, Suprema Înscăunată obține tot ce vrea, răspunse Străjerul, aranjându-i cingătoarea, pentru ca greoaia cataramă să stea drept la mijloc. Asta-i tot ce pot face pentru tine. Crede-mă.
— Dar ce-i cu toate astea? Ce vor să însemne? De ce să duc mâna la inimă dacă Suprema se ridică? De ce să nu primesc altceva decât apă – nu că aș vrea să stau la masă cu ea – și apoi să vărs o parte pe podea și să spun: „Pământul e însetat”? Și dacă mă întreabă ce vârstă am, de ce să-i spun cât a trecut de când mi s-a dat sabia? Nu înțeleg nici jumătate din ce mi-ai spus.
— Nu trebuie să verși apa, păstorule, numai trei picături. Lași să cada numai trei picături. Ai să-nțelegi altă dată. Acum trebuie numai să ții minte. Spune-ți doar că așa-i tradiția. Suprema va face cu tine ceea ce trebuie să facă. Dacă crezi cumva că o poți împiedica, e ca și cum ai crede că poți zbura până la lună, ca Lenn. Nu poți să te împotrivești, dar poate că-i poți ține piept o vreme și poate că, măcar, n-ai să-ți pierzi demnitatea. Arde-m-ar Lumina, probabil că-mi pierd timpul, dar n-am altceva mai bun de făcut. Stai așa.
Străjerul scoase dintr-un buzunar o bucată lungă de pânză aurie, cu ciucuri la capete, și o legă de brațul lui Rand cu un nod complicat, pe care îl potrivi cu un ac roșu, poleit, care înfățișa un vultur cu aripile desfăcute.
— Am pus să se făurească asta pentru tine și cred că acum e momentul să ți-o dăruiesc. Asta o să le pună pe gânduri.
Nu mai era nici o îndoială. Străjerul zâmbea. Rand se uită îngrijorat la ac. „Caldazar. Vulturul roșu din Manetheren.”
— Un ghimpe în talpa Celui Întunecat, murmură el, și un ciuline în palma sa. Dar Manetheren a murit și-a fost uitat demult, Lan, adăugă, privindu-l pe Străjer. Acum e doar un nume într-o carte. A rămas numai Ținutul celor Două Râuri. Orice altceva aș fi, mai întâi de toate sunt păstor și fermier. Asta-i tot.
— Da, sabia care nu se putea frânge s-a sfărâmat în cele din urmă, păstorule, dar până în ultima clipă a înfruntat Umbra. Pentru a fi bărbat, există un lucru care trebuie respectat înainte de orice. Capul sus, și înfruntă tot ce vine peste tine. Hai, ești gata? Suprema Înscăunată te așteaptă.
Simțind un nod înghețat în stomac, Rand îl urma pe Străjer și ieși în coridor.
8
Dragonul Renăscut
La început, Rand merse pe lângă Străjer cu picioarele țepene, neliniștit. „Privirea în pământ.” Lui Lan îi era ușor să spună asta. Nu el fusese chemat de Suprema Înscăunată. Nu el trebuia să se întrebe dacă va fi domolit înainte de sfârșitul zilei, sau chiar mai rău. Rand simțea un nod în gât; oricât ar fi vrut, nu putea înghiți.
Coridoarele fremătau de oameni: servitori care își vedeau de treburi, soldați cu săbii peste hainele de toate zilele. Câțiva băieți cu săbii mici de antrenament stăteau pe lângă cei mai mari, imitându-le felul de a merge. Nimic nu mai aducea aminte de luptă, dar toată lumea părea a fi cu ochii în patru, până și copiii. Bărbații în toata firea semănau cu niște pisici în așteptarea șobolanilor. Ingtar se uită curios la Rand și la Lan, aproape tulburat; deschise gura, dar apoi trecu pe lângă ei fără să spună nimic. Kajin, înalt, subțire și măsliniu la fața, ridică pumnii deasupra capului și striga:
— Tai’shar Malkier! Tai’shar Manetheren!
„Sângele adevărat din Malkier. Sângele adevărat din Manetheren.”
Rand tresări. „Lumină, de ce a spus asta? Nu fi netot, își spuse. Aici toată lumea știe de Manetheren. Știu toate poveștile în care e vorba de bătălii. Arde-m-ar, trebuie să mă stăpânesc.”
Lan răspunse, ridicând și el pumnii.
— Tai’shar Shienar!
Dacă ar lua-o la fugă, s-ar putea pierde destul timp în mulțime cât să ajungă la cal? „Dacă trimite hăitașii după mine…” Cu fiecare pas era mai încordat.
Pe când se apropiau de apartamentele femeilor, Lan rosti sec:
— Pisica străbate curtea!
Uimit, Rand luă imediat poziția respectivă, așa cum fusese învățat, cu spatele drept și toți mușchii destinși, ca și cum ar fi atârnat de o sârmă prinsă în vârful capului. Era un mers relaxat, aproape îngâmfat. Relaxat pe din afară; pe dinăuntru nu se simțea deloc așa. Nu avu vreme să se întrebe ce face. Ieșiră de pe ultimul coridor mergând unul în pas cu celalalt.
Femeile de la intrarea în încăperile femeilor se uitară liniștite la ei pe măsură ce se apropiau. Unele erau așezate la mese ușor înclinate, verificând niște catastife și însemnând câte ceva din când în când. Altele împleteau sau lucrau cu acul și cu croșeta. De veghe stăteau doamne îmbrăcate în mătăsuri, precum și femei în livrea. Ușile arcuite erau deschise, păzite doar de femei. Nu era nevoie de mai mult. Nici un bărbat din Shienar n-ar fi intrat nepoftit, dar toți bărbații din Shienar erau gata să apere acele uși, dacă ar fi trebuit, și ar fi fost uluiți și înspăimântați să fie nevoie de așa ceva.
Rand simți cum i se strânge stomacul. „Or să ne vadă săbiile și or să ne întoarcă din drum. Dar asta vreau, nu-i așa? Dacă ne întorc din drum, poate că mai am o șansă să scap. Dacă nu cumva cheamă paznicii.” Se agăță de poziția pe care i-o indicase Lan tot așa cum s-ar fi agățat de o creangă purtată de ape; era singurul lucru care îl făcea să nu se întoarcă și să o ia la sănătoasa.
Când se opriră, una dintre însoțitoarele Domniței Amalisa, Nisura, o femeie cu fața rotundă, puse deoparte împletitura și se ridică în picioare. Ochii îi sclipiră o clipă la vederea săbiilor și strânse din buze, dar nu scoase nici o vorbă. Toate femeile se opriră din lucru ca să se uite, tăcute și atente.
— Cinste amândurora, rosti Nisura, înclinându-și ușor capul. Îi aruncă o privire lui Rand, atât de repede încât nici nu fu sigur că văzuse bine; asta îi aduse aminte de ceea ce-i spusese Perrin.
— Suprema Înscăunată vă așteaptă.
Se mișcă și două alte doamne – nu servitoare; li se făcea o cinste – pășiră în față ca să o însoțească. Femeile se înclinară, puțin mai mult decât o făcuse Nisura și le făcură semn să intre. Se uitară amândouă pieziș la Rand, apoi nici nu-l mai băgară în seamă. „Ne căutau pe toți sau doar pe mine? De ce pe toți?”
Înăuntru, avură parte de privirile la care se aștepta Rand – doi bărbați în încăperile femeilor, unde vedeai rar bărbați și săbiile pe care le purtau făcură să se ridice multe sprâncene, dar nici una din femei nu scoase o vorbă. Se iscau discuții în urma celor doi bărbați, dar șoaptele erau prea slabe pentru ca Rand să le poată desluși. Lan continua să meargă cu pași mari, ca și cum nici n-ar fi observat. Rand mergea în urma însoțitoarelor lor și își dorea să audă ce se spunea în jurul lor.