— Cu încuviințarea dumitale, Maică, pot pleca de aici?
— Îți dau voie să pleci, fiule.
Își îndreptă spatele și rămase locului încă o clipă.
— N-o să vă las să vă folosiți de mine, le spuse. Se întoarse și plecă, însoțit de o lunga tăcere.
Încăperea rămase cufundată în tăcere și după plecarea lui Rand, până când Suprema Înscăunată trase adânc aer în piept.
— Tot nu îmi place ce am făcut, spuse ea. Trebuia, dar… A mers, Fiicelor?
Moiraine dădu aproape imperceptibil din cap.
— Nu știu. Dar trebuia. Și trebuie.
— Trebuia, încuviință Verin. Își duse mâna la frunte, apoi se uită scrutător la umezeala de pe degete. E puternic. Și la fel de încăpățânat după cum spuneai, Moiraine. Mai puternic decât mă așteptam. Până la urma s-ar putea să fie nevoie să îl domolim înainte să… făcu ochii mari. Dar nu putem, nu-i așa? Profețiile. Să ne ierte Lumina pentru ce slobozim în lume.
— Profețiile, zise Moiraine, dând din cap. La urma urmei, vom face ce trebuie să facem. Ca acum.
— Ce trebuie să facem, spuse Suprema. Da. Dar când va învăța cum să mânuiască Puterea… Ajută-ne Lumina pe toți. Se lăsă din nou tăcerea.
Venea furtuna. Nynaeve o simțea. O furtună năprasnică, mai strașnică decât cele de până atunci. Asculta vântul și auzea cum avea să fie timpul. Toate Meșteresele pretindeau că pot face așa ceva deși unele nu erau în stare. Nynaeve se împăcase mai bine cu această iscusință înainte să afle că era o manifestare a Puterii. Orice femeie care putea asculta vântul putea mânui Puterea deși, probabil, cele mai multe se aflau în aceeași situație ca și ea nu își dădeau seama ce făceau, era ceva ce li se întâmpla doar din când în când.
Însă, de data asta ceva nu era în ordine. Soarele de dimineață era ca o minge aurie pe cerul senin, iar în grădini ciripeau păsărelele, dar nu despre asta era vorba. N-ar fi însemnat mare lucru să asculte vântul dacă nu ar fi putut prevesti vremea înainte ca semnele să fie deslușite. Dar de data aceasta era ceva în neregulă, ceva nu era ca de obicei. Furtuna era încă îndepărtată, aproape că nici nu o simțea. Totuși, părea că plouă, ninge și bate grindina, toate laolaltă, iar vântul șuiera amenințător, zgâlțâind fortăreața. Și simțea și vremea bună, care avea să mai țină câteva zile, dar furtuna se auzea mai puternic.
O păsărică se cocoța pe pervazul ferestrei, ca pentru a lua în derâdere ce simțea ea cu privire la vreme, și se uită iscoditor înăuntru. Când o văzu pe Nynaeve, se făcu nevăzută într-un vârtej de pene albe și albastre.
Nynaeve rămase cu privirea ațintită asupra locului unde fusese pasarea. „E furtună și în același timp nu e furtună. Trebuie să însemne ceva. Dar ce?”
La celalalt capăt al holului plin de femei și de copii îl văzu pe Rand care se îndepărta cu pași mari, înconjurat de femei, care aproape că trebuiau să alerge ca să se țină după el. Nynaeve dădu cu hotărâre din cap. Dacă era o furtună care nu era furtună, atunci el era în mijlocul ei. Își adună fustele și se repezi după el.
Niște femei cu care se împrietenise de când sosise în Fal Dara încercară să îi vorbească; știau că Rand venise odată cu ea și că erau amândoi din Ținutul celor Două Râuri și vroiau să afle de ce fusese chemat de Suprema Înscăunată. „Suprema Înscăunata!” Simți un nod în gât și o luă la fugă, dar, înainte să apuce să iasă din apartamentele femeilor, îl pierdu din vedere din pricina cotiturilor și a oamenilor care se înghesuiau peste tot.
— Pe unde a luat-o? o întrebă pe Nisura. Nu era nevoie să spună pe cine căuta. Auzise numele lui Rand rostit de celelalte femei adunate lângă ușile arcuite.
— Nu știu, Nynaeve. A ieșit atât de repede de ai fi zis că e Mușcă-Inimă pe urmele lui. Nici nu e de mirare, dacă te gândești ca a venit aici cu sabia la cingătoare. După una ca asta, nici n-ar trebui să-și facă griji din cauza Celui Întunecat. Spune-mi, Nynaeve, e adevărat că e prinț în ținutul tău? Celelalte femei se întrerupseră din vorbă și se apropiară ca să asculte.
Nynaeve nu mai știa precis ce le răspunsese. Ceva ce le făcuse să o lase să treacă. Se grăbi să iasă din apartamentele femeilor și merse mai departe, cu pumnii încleștați, uitându-se în toate direcțiile ori de câte ori ajungea la un alt coridor. „Lumină, ce i-au făcut? Ar fi trebuit să îl iau cumva de lângă Moiraine, orbeasc-o Lumina. Doar sunt Meștereasa lui.
„Chiar ești? o zeflemisi o voce slabă. Ai părăsit Emond’s Field și i-ai lăsat pe cei de acolo să se apere singuri. Cum te mai poți crede Meștereasa lor?”
„Nu i-am abandonat, își spuse ea, înverșunată. Am adus-o pe Mavra Mallen din Deven Ride ca să aibă grijă de toate până mă întorc. O să se descurce cu Starostele și cu Sfatul Satului, și se înțelege bine cu Soborul Femeilor.
Mavra va trebui să se întoarcă în satul ei. Nici un sat nu poate rămâne multă vreme fără Meștereasa.” În sinea ei, Nynaeve se făcu mică de rușine. Plecase de luni de zile din Emond’s Field.
— Sunt Meștereasa din Emond’s Field! spuse ea cu glas tare.
Un servitor în livrea care ducea în brațe un sul de pânză se uită mirat la ea, apoi făcu o plecăciune adâncă și își văzu de drum, grăbit. Se citea pe chipul lui că și-ar fi dorit să fie oriunde altundeva.
Nynaeve roși și se uită în jur, să vadă dacă mai auzise cineva de seamă ce spusese. Nu erau decât câțiva bărbați acolo, cufundați în propriile lor discuții, și câteva femei îmbrăcate în negru și auriu care își vedeau de treburi, făcându-i câte o plecăciune sau o reverență când trecea pe lângă ele. Se mai gândise la toate astea de o mie de ori până atunci, dar niciodată nu vorbise de una singură cu voce tare. Începu să mormăie ceva în șoaptă, apoi, dându-și seama ce face, strânse cu putere din buze.
Tocmai când începuse să creadă că toată căutarea era inutilă, dădu peste Lan, care stătea cu spatele la ea și se uita pe o fereastră la curtea exterioară. Din curte se auzeau cai nechezând și oameni strigând. Lan era atât de absorbit încât, de data aceasta, nu părea să o audă. Nynaeve detesta faptul că nu izbutea niciodată să îl ia prin surprindere, oricât de ușor ar fi mers. În Emond’s Field, oamenii spuneau că e pricepută la furișarea prin pădure, deși femeile nu prea erau preocupate de așa ceva.
Se opri și își apăsă stomacul cu mâinile, ca să își mai domolească tulburarea. „Ar trebui să iau o porție de iarba-fecioarelor și rădăcină de limba-oilor”, își spuse ea ursuză. Era amestecul pe care îl dădea celor care erau abătuți și ziceau că sunt bolnavi sau se purtau prostește. Iarba-fecioarelor și rădăcina de limba-oilor te mai învigorau puțin și nu făceau rău, dar mai ales aveau un gust groaznic, care îți rămânea în gură toata ziua. Era tocmai ce îți trebuia dacă te purtai ca un dobitoc.
La adăpost de ochii lui Lan, se uită iscoditor la el, așa cum stătea sprijinit de zid, cu mâna la bărbie, privind la ce se întâmpla jos.
„E prea înalt, una la mână, și în plus e destul de bătrân ca să-mi fie tată. Un bărbat cu un astfel de chip trebuie să fie crud. Nu, el nu e așa. Nu e niciodată așa” Și mai era și rege. Ținutul său fusese pustiit când era copil și nu voia să revendice coroana dar, cu toate acestea era rege. „De ce ar vrea un rege să aibă de-a face cu o țărancă? Pe deasupra e și Străjer. Legat de Moiraine. Îi e credincios până la moarte, iar Moiraine îl leagă cu mai multă strășnicie decât o iubită, e al ei. Are tot ce vreau eu, ard-o Lumina!”
Lan se întoarse cu spatele la fereastră și Nynaeve se răsuci ca să plece.
— Nynaeve. Vocea lui o prinse ca într-un laț. Vroiam să te găsesc singură, ca să îți vorbesc. Ești mereu în încăperile femeilor sau însoțită.