Agelmar privi în jur și dădu din cap când o văzu împreună cu Nisura.
— Te las în mâinile ei, Rand al’Thor. Ține minte, aici cuvintele ei sunt lege, nu ale tale. Domniță Nisura, nu fi prea aspră cu el. Voia doar să o vadă pe fată și nu ne cunoaște obiceiurile.
Egwene o urmă pe Nisura, care își croi drum printre femeile care stăteau și priveau. Nisura înclină din cap spre Agelmar și Kajin, evitându-l cu bună știință pe Rand. Se margini să spună doar câteva cuvinte.
— Senior Agelmar. Senior Kajin. Ar fi trebuit să învețe câte ceva despre obiceiurile noastre până acum, dar e prea mare ca să fie bătut la fund, așa ca o să-l las pe mâna lui Egwene.
Agelmar îl bătu prietenos pe umăr pe Rand.
— Vezi? O să vorbești cu ea, chiar dacă nu tocmai așa cum ți-ai dorit. Hai, Kajin. Mai avem multe de făcut. Suprema încă stăruie să…
Cei doi plecară, iar vocea lui Agelmar se pierdu în depărtare. Rand rămase locului, uitându-se la Egwene.
Egwene își dădu seama că femeile încă îl urmăreau cu privirea pe Rand. Dar și pe ea. Așteptau să vadă ce avea să facă. „Deci trebuie să mă ocup de el, așa-i?” Cu toate acestea, se simțea aproape de el. Avea părul în dezordine. Pe chip i se citeau mânia, sfidarea și oboseala.
— Vino cu mine, îi spuse.
Rand porni pe coridor cu Egwene, iar în spatele lor se iscară murmure. Rand părea că se lupta cu sine, căznindu-se să găsească ceva de spus.
— Am auzit despre… aventurile tale, zise Egwene în cele din urmă. Cum ai alergat aseară prin apartamentele femeilor cu o sabie. Cum ai purtat sabie când ai fost chemat de Suprema Înscăunată. Rand nu scotea nici o vorbă, mulțumindu-se doar să meargă pe lângă ea, cu privirea în pământ, încruntat. Nu… nu ți-a făcut nici un rău, nu-i așa? Nu se încumeta să îl întrebe dacă fusese domolit; nu părea nici pe departe domol, dar nici ea nu știa cum arătau cei care erau domoliți.
Rand tresări.
— Nu. Nu mi-a făcut rău… Egwene, Suprema… Dădu din cap. Nu mi-a făcut rău.
Egwene avu impresia că voia să spună cu totul altceva. De obicei reușea să scoată de la el tot ce voia să îi ascundă, dar, când se încăpățâna cu adevărat, i-ar fi fost mai ușor să scoată o cărămidă din zid cu unghiile. După cum arăta, Rand era îndârjit.
— Ce voia de la tine, Rand?
— Nimic important. Ta’veren. Voia să vadă un ta’veren. Chipul i se îmblânzi când se uită înspre ea. Dar tu, Egwene? Ești bine? Moiraine zicea că o să te faci bine, dar erai așa, nemișcată. La început am crezut că ai murit
— Ei bine, n-am murit. Râse. Nu-și mai amintea nimic din ceea ce se întâmplase după ce îl rugase pe Mat să meargă în temniță cu ea și până când se trezise în patul ei de dimineață. După câte auzise despre noaptea aceea, aproape că îi părea bine că nu-și mai aducea aminte. Moiraine mi-a spus că m-ar fi lăsat cu o durere de cap, ca pedeapsă pentru că am fost atât de nechibzuită dacă ar fi putut Tămădui restul și asta nu, dar n-a putut.
— Ți-am spus că Fain este primejdios, murmură el. Ți-am spus, dar n-ai vrut să m-asculți.
— Dacă o s-o ții tot așa, zise Egwene cu fermitate, o să te trimit înapoi la Nisura. Ea n-o să-ți vorbească la fel. Ultimul bărbat care a încercat să pătrundă în apartamentele femeilor a petrecut o lună încheiată scufundat până la umeri în apă cu săpun, ajutând la spălatul rufelor, și nu încercase decât să o găsească pe logodnica lui și să se împace cu ea după o ceartă. El cel puțin a avut destulă minte cât să nu poarte sabie. Lumina știe ce ți-ar face ție.
— Toată lumea vrea să îmi facă ceva, bombăni Rand. Toată lumea vrea să se folosească de mine pentru ceva. Ei bine, n-o să mă las folosit. După ce găsim Cornul și pumnalul lui Mat, n-o să mă mai las niciodată folosit.
Oftând adânc, Egwene îl prinse de umeri și îl întoarse cu fața la ea. Îl privi mânioasă.
— Dacă nu îți vii în fire, Rand al’Thor, jur că-ți rup urechile.
— Parcă ai fi Nynaeve. Râse. Însă când se uită la ea, zâmbetul i se stinse. Cred – cred că nu o să ne mai vedem. Știu că trebuie să mergi în Tar Valon. Știu asta. Și o să devii Aes Sedai. Eu am terminat cu femeile Aes Sedai, Egwene. Nu vreau să fiu marioneta lor, nici a lui Moiraine, nici a altcuiva.
Părea atât de pierdut, încât îi venea să îl strângă la piept, și atât de îndărătnic, încât chiar îi venea să îi rupă urechile.
— Ascultă-mă, boule. O să devin într-adevăr Aes Sedai și o să găsesc o cale să te ajut. Așa o să fie.
— Data viitoare când o să mă vezi, probabil că o să vrei să mă domolești.
Egwene aruncă o privire în jur: erau singuri în acea parte a coridorului.
— Dacă nu ai grijă ce vorbești, n-o să te pot ajuta. Vrei să afle toată lumea?
— Și-așa știe prea multă lume, răspunse Rand. Egwene, aș vrea să fie altfel. Aș vrea… Ai grija de tine. Și făgăduiește-mi că nu o să alegi Ajah Roșie.
Ochii i se umplură de lacrimi și îl luă în brațe.
— Și tu să ai grijă de tine, zise fata, cu fața îngropată în pieptul lui. Dacă nu, o să… o să… I se păru că-l aude șoptind „Te iubesc”, apoi îi desfăcu cu blândețe brațele, dând-o la o parte. Se întoarse și se îndepărtă de ea, aproape luând-o la fugă.
Egwene tresări când Nisura o atinse pe braț.
— Arată de parcă i-ai fi dat de făcut ceva care nu e pe placul lui. Dar nu trebuie să te vadă că îți pare rău, căci nu mai are sens. Vino. Nynaeve vrea să te vadă.
Egwene o urmă, ștergându-și lacrimile de pe obraji. „Ai grijă de tine, nerodule. Lumină, ai grija de el.”
9
Plecări
Curtea exterioară forfotea de lume când Rand ajunse în cele din urmă acolo, cu desagii și bocceaua în care avea harfa și flautul. Soarele se înalță pe cer. Bărbații se învârteau grăbiți în jurul cailor, trăgând de chingi și de hamuri, vorbind tare. Alții se repezeau să mai pună câte ceva în desagi sau aduceau apă bărbaților care lucrau sau se năpusteau să ia ceva ce uitaseră. Dar toată lumea părea că știe precis ce are de făcut și unde merge. Meterezele și locurile unde stăteau arcașii erau din nou pline de lume și aerul dimineții fremăta de agitație. Copitele cailor bocăneau pe pietre. Unul din caii de povară începu să lovească cu picioarele, iar grăjdarii alergară să-l liniștească. Aerul era greu de mirosul cailor. Din pricina arcului petrecut peste umăr, mantia lui Rand nu putea flutura în vântul care umfla flamurile cu șoim negru de pe turnuri.
De dincolo de porțile deschise se auzea zgomotul făcut de lăncierii și arcașii Supremei Înscăunate care se așezau în formație. Ieșiseră printr-o poartă laterală. Unul dintre trâmbițași își încerca goarna.
Câțiva Străjeri aruncară o privire înspre Rand când acesta traversă curtea; unii ridicară din sprâncene când văzură sabia cu pecetea bâtlanului, dar nici unul nu spuse nimic. Jumătate dintre ei purtau acele mantii la care era greu să te uiți fără să te cuprindă amețeala. Mandarb, armăsarul lui Lan, era și el acolo, mare și negru, cu ochii fioroși, dar Lan nu se vedea prin preajmă, tot așa cum nici o Aes Sedai și nici o femeie nu se zăreau încă pe acolo. Iapa albă a lui Moiraine, Aldieb, pășea grațios pe lângă armăsar.
Armăsarul murg al lui Rand se afla lângă celălalt grup de oameni, în partea opusă a curții, cu Ingtar, sangeagașul care purta flamura cu bufniță cenușie a lui Ingtar și cu alți douăzeci de oameni îmbrăcați în armură și înarmați cu sulițe cu două picioare de oțel în vârf, toți deja pe cai. Vizierele le acopereau chipurile, iar mantiile aurii cu șoimul negru brodat pe piept ascundeau zalele de dedesubt. Doar coiful lui Ingtar avea o creastă, o semilună deasupra frunții, cu vârfurile în sus. Rand îi recunoscu pe unii dintre ei. Uno gură-spurcată, cu o cicatrice lungă pe față și cu un singur ochi. Ragan și Masema. Alții cu care schimbase câteva vorbe sau jucase pietre. Ragan îi făcu semn cu mâna, iar Uno dădu din cap, dar Masema nu fu singurul care se uita cu răceală la el și îi întoarse spatele. Caii lor stăteau liniștiți, dând din coadă.