Murgul nu avu astâmpăr cât timp Rand lega desagii și bocceaua în spatele șeii. Puse piciorul în scară și murmură:
— Încetișor, băiete.
Se ridică în șa și îl lăsă pe armăsar să zburde puțin.
Spre mirarea lui Rand, Loial apăru călare dinspre grajduri, venind să li se alăture. Calul Ogierului, cu chișițe păroase, era la fel de mare și de robust ca un armăsar Dhurran de prima mână. Pe lângă el, toate celelalte dobitoace păreau de mărimea Belei, dar cu Loial în șa, calul semăna aproape cu un ponei.
Din câte își putea da seama Rand, Loial nu purta nici un fel de armă; nu auzise niciodată ca vreun Ogier să folosească vreo armă. Steddingurile îi apărau îndeajuns. Iar Loial avea propriile sale idei cu privire la ce îi era trebuincios pentru drum. Buzunarele de la tunica sa lungă erau umflate de diferite lucruri, iar în desagi se vedeau limpede cotoarele cărților.
Ogierul își opri calul puțin mai încolo și se uită la Rand – smocurile de păr de la urechi i se mișcau necontenit.
— Nu știam că vii și tu, spuse Rand. Credeam că te-ai săturat să mergi cu noi. De data asta nu știm cât vom fi plecați și unde vom ajunge.
Loial ridică puțin din urechi.
— Nu știați nici prima dată când v-am întâlnit. În plus, ce am spus atunci spun și acum. Nu pot rata prilejul să văd cum se țese istoria în jurul unui ta’veren. Și să ajut la găsirea Cornului…
Mat și Perrin se apropiară călare de Loial și se opriră. Mat avea cearcăne, dar obrajii îi plesneau de sănătate.
— Mat, zise Rand, îmi pare rău pentru ce-am spus. Perrin, n-am vorbit serios. A fost o prostie.
Mat se margini să îi arunce o privire, apoi scutură din cap și îi spuse ceva lui Perrin, dar Rand nu auzi ce. Mat nu avea la el decât arcul și tolba, dar Perrin purta la cingătoare securea cu tăișul în formă de semilună și vârful curbat.
— Mat? Perrin? Chiar nu am vrut, însă cei doi porniră mai departe, spre Ingtar.
— Asta nu e o haină potrivită pentru drum, zise Loial.
Rand se uită la spinii aurii care împodobeau mânecile purpurii ale hainei și făcu o strâmbătură. „Nu e de mirare că Mat și Perrin încă mai cred că îmi dau aere.” Când se întorsese în odaie descoperise că totul fusese deja împachetat și dus afară. Toate surtucele simple pe care le avea erau pe caii de povară, așa ziseseră servitorii; toate hainele care mai rămăseseră în dulap erau la fel de bogat împodobite ca și cea pe care o purta acum. În desagi nu erau decât niște cămăși, niște ciorapi de lână și o pereche de pantaloni de schimb. Cel puțin dăduse jos șnurul de aur de la mânecă, deși mai avea încă acul în formă de vultur roșu în buzunar. La urma urmei, Lan i-l dăduse în dar.
— O să mă schimb diseară, când ne oprim, mormăi el. Trase adânc aer în piept. Loial, am spus tot felul de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun și sper c-o să mă ierți. Ai tot dreptul să îmi porți pică, dar sper că totuși n-o vei face.
Loial rânji și își ciuli urechile. Își aduse calul mai aproape.
— Și eu spun tot timpul lucruri pe care nu se cade să le spun. Fruntașii ziceau întotdeauna că vorbesc un ceas încheiat înainte să gândesc.
Lan se ivi pe neașteptate lângă calul lui Rand, îmbrăcat în armura lui cu zale verzi-cenușii care îl făcea de neobservat în pădure sau în întuneric.
— Trebuie să vorbesc cu tine, păstorule. Se uită la Loial. Între patru ochi, dacă nu te superi, Ziditorule.
Loial încuviință din cap și se îndepărtă.
— Nu știu dacă ar trebui să te ascult, îi spuse Rand Străjerului. Toate hainele astea fistichii, toate lucrurile pe care mi le-ai zis… nu mi-au fost de mare ajutor.
— Când nu poți obține o mare victorie, trebuie să înveți să te mulțumești și cu unele mai mici. Dacă ai izbutit să îi faci să creadă că ești ceva mai mult decât un fermier din care pot face ce vor, înseamnă că ai obținut o mică victorie. Acum taci și ascultă-mă. Nu am timp decât pentru o ultimă lecție, cea mai grea. Cum să bagi sabia în teacă.
— Ai petrecut câte o oră în fiecare dimineață punându-mă doar să scot nenorocita asta de sabie din teacă și să o vâr la loc. În picioare, așezat, culcat. Cred că pot să o bag la loc în teacă fără să mă tai.
— Ți-am spus să mă asculți, păstorule, mârâi Străjerul. Va veni o vreme când va trebui să îți îndeplinești scopul cu orice preț. S-ar putea ca acea vreme să te prindă atacând sau apărându-te. Și singura cale va fi să bagi sabia în teaca propriului tău trup.
— E o nebunie, spuse Rand. De ce aș?…
Străjerul îl întrerupse.
— O să-ți dai seama la vremea potrivită, păstorule, vei ști când merită să faci asta ca să obții ceea ce vrei, când nu mai ai de ales. Asta înseamnă să bagi sabia în teacă. Ține minte.
Apăru și Suprema Înscăunată, înaintând cu pași mari prin curtea plină de oameni, însoțită de Leane și toiagul ei; Seniorul Agelmar mergea pe lângă ea. Chiar și îmbrăcat într-o haină de catifea verde, Seniorul din Fal Dara nu părea nelalocul lui printre atâția bărbați în armură. Celelalte femei Aes Sedai nu se zăreau încă. Rand prinse o frântură din conversația lor când trecură pe lângă el.
— Dar, Maică, se împotrivea Agelmar, nu ai avut timp să te odihnești după drum. Mai stai măcar câteva zile. Îți făgăduiesc că astă-seară va fi un ospăț cum nu se pomenește în Tar Valon.
Suprema scutură din cap fără să își încetinească mersul.
— Nu pot, Agelmar. Știi prea bine că aș mai rămâne, dacă aș putea. Oricum nu aveam de gând să stau aici prea multă vreme, și e nevoie de mine la Turnul Alb numaidecât. Ar trebui să fiu acolo acum.
— Maică, mi-e rușine să te văd plecând chiar a doua zi. Îți jur că seara de ieri nu se va mai repeta. Am triplat gărzile de la porțile orașului și din fortăreață. Am chemat saltimbanci din oraș și vine și un bard din Mos Shirare. Regele Easar din Fal Moran e și el pe drum. Am trimis vorbă de îndată ce…
Vocile se stinseră treptat, înghițite de larma pregătirilor. Suprema Înscăunată nu aruncase nici măcar o privire înspre Rand.
Când se uită în jur, Străjerul plecase și nu se mai zărea nicăieri. Loial își trase calul aproape de Rand.
— E greu de prins și de stăpânit, nu-i așa, Rand? Nu e aici, apoi e acolo, apoi pleacă și nu îl vezi niciodată venind sau plecând.
„Cum să bagi sabia în teacă.” Rand se înfioră. „De bună seamă, toți Străjerii sunt nebuni.”
Străjerul cu care vorbea Suprema Înscăunată sări deodată în șa. Galopa deja când ajunse la porțile larg deschise. Suprema se uita după el, îmboldindu-l parcă să meargă și mai repede.
— Încotro a pornit așa grăbit? se întrebă Rand cu voce tare.
— Am auzit, spuse Loial, că urma să trimită astăzi pe cineva până în Arad Doman. Se spune că ar fi necazuri pe Șesul Almoth, iar Suprema Înscăunată vrea să știe ce anume se petrece acolo. Ce nu înțeleg eu este de ce acum. Din câte am auzit, zvonurile despre necazurile astea au venit din Tar Valon odată cu femeile Aes Sedai.
Rand simți fiori reci pe șira spinării. Tatăl lui Egwene avea o hartă mare acasă, o hartă la care Rand se uitase adesea, visând, înainte să afle cum e când visele se adeveresc. Era o hartă veche, ce înfățișa locuri și neamuri despre care neguțătorii spuneau că nu mai există, dar Șesul Almoth era și el marcat, chiar lângă Capul Toman. „Ne vom întâlni din nou la Capul Toman.” Era de partea cealaltă a lumii, la Oceanul Aryth.