În căutarea Cornului

— Nu are nimic de-a face cu noi, murmură el. Nimic de-a face cu mine.

Loial nu păru să audă. Ogierul își freca nasul cu un deget gros cât un cârnat și se uita iscoditor la poarta pe care dispăruse Străjerul.

— Dacă voia să știe, de ce nu a trimis pe cineva înainte să plece din Tar Valon? Dar voi, oamenii, sunteți întotdeauna așa de repeziți, vă înfierbântați așa de repede, numaidecât săriți și începeți să țipați. Urechile îi înțepeniră de rușine. Îmi pare rău, Rand. Vezi, ce spuneam, vorbesc înainte să gândesc. Și eu mă înfierbânt repede câteodată, știi doar.

Rand izbucni în râs. Un râs slab, dar îi făcea bine să aibă de ce râde.

— Poate că dacă am trăi la fel de mult ca voi, am fi și noi mai așezați.

Loial avea nouăzeci de ani; potrivit tradiției Ogierilor, mai avea zece ani până să poată ieși singur din stedding. Faptul că plecase totuși, înainte să fie destul de mare, dovedea – susținea Loial – cât era de nechibzuit. Dacă Loial este repezit, își spuse Rand, atunci cei mai mulți trebuie că sunt de piatră.

— Poate că așa este, răspunse Loial, gânditor, dar voi, oamenii, faceți atât de multe în viață. Noi nu facem decât să ne înghesuim în stedding. Desișurile și ce am zidit, toate erau gata înainte ca Lungul Exil să ia sfârșit. Loial ținea foarte mult la aceste desișuri, mai mult decât la orașele pentru care Ogierii rămăseseră în amintirea oamenilor. Loial plecase de acasă tocmai ca să vadă aceste desișuri, copacii plantați ca să aducă aminte Ziditorilor de stedding. De când am găsit drumul înapoi spre stedding… Amuți când se apropie Suprema Înscăunată.

Ingtar și ceilalți bărbați se foiră în șa, pregătindu-se să descalece și să îngenuncheze, dar Suprema le făcu semn să rămână pe loc. Leane era lângă ea, iar Agelmar cu un pas în spate. Judecând după chipul lui mohorât, renunțase să încerce să o convingă să mai rămână.

Suprema se uită la fiecare dintre ei înainte să înceapă să vorbească. Privirea ei nu poposi asupra lui Rand mai mult decât asupra celorlalți.

— Pacea fie cu sabia ta, Senior Ingtar, grăi ea în cele din urmă. Preaslăviți fie Ziditorii, Loial Kiseran.

— Ne faci mare cinste, Maică. Pacea fie cu Tar Valon. Ingtar făcu o plecăciune, stând în șa, iar ceilalți Shienarani îi urmară pilda.

— Cinste Tar Valonului, zise Loial, înclinându-se la rândul său. Doar Rand și cei doi prieteni ai săi nu schițară nici un gest.

Rand se întrebă ce le spusese celor doi. Leane se uită încruntată la toți trei, iar Agelmar făcu ochii mari de mirare, dar Suprema Înscăunată nici nu îi băgă în seamă.

— Plecați în căutarea Cornului lui Vaiere, spuse ea, și duceți cu voi speranțele întregii lumi. Cornul nu poate fi lăsat pe mâini străine, cu atât mai puțin în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat. Cei care vin la chemarea lui vor veni indiferent cine sună din Corn, căci ei sunt legați de Corn, nu de Lumină.

Se stârni vâlvă printre cei de față. Toata lumea credea că eroii chemați din mormânt vor lupta în numele Luminii. Dar dacă puteau lupta și în numele Umbrei, atunci…

Suprema Înscăunată continuă, dar Rand nu o mai asculta. Simțea din nou o prezență nevăzută. I se ridică părul pe ceafă. Scrută cu privirea locurile unde stăteau arcașii și care dădeau spre curte, se uită la rândurile de oameni îngrămădiți pe metereze, deasupra zidurilor. Undeva printre ei erau doi ochi care îl urmăriseră tot timpul. Căutătura aceea se lipise de el ca pecinginea. „Nu poate fi un Pierit, nu aici. Atunci cine? Sau ce?” Se răsuci în șa, căutând. Murgul începu din nou să salte încoace și încolo.

Deodată, ceva zbură prin fața lui Rand. Un bărbat care trecea prin spatele Supremei Înscăunate scoase un țipat și se prăvăli la pământ: o săgeată cu o pană neagră la capăt îi ieșea dintr-o parte. Suprema rămase nemișcată, uitându-se calm la o tăietură din mânecă; mătasea cenușie se păta încet de sânge.

O femeie țipă și, dintr-odată, toată curtea răsună de strigăte. Oamenii de pe ziduri începură să se frământe, și toți bărbații din curte își scoseseră săbiile. Chiar și el, își dădu Rand seama, nedumerit.

Agelmar ridică sabia spre cer.

— Găsiți-l! tună el. Aduceți-l la mine! Se albi la față când văzu sângele de pe mâneca Supremei Înscăunate. Căzu în genunchi, cu capul plecat. Iartă-mă, Maică. N-am știut să te apăr. Mi-e rușine.

— Vorbești prostii, Agelmar, spuse Suprema Înscăunată. Leane, lasă-mă pe mine și îngrijește-te de bărbatul acela. Uneori m-am tăiat mai rău curățând pește; el însă are nevoie de ajutor. Agelmar, ridică-te. Ridică-te, Senior al Fal Darei. Nu este vina ta. Nu are de ce să-ți fie rușine. Anul trecut, la Turnul Alb, cu propriile mele gărzi la fiecare poartă și înconjurată de Străjeri, un bărbat cu un cuțit a izbutit să ajungă la zece pași de mine. O Mantie Albă, fără îndoială, deși nu pot dovedi asta. Ridică-te, te rog, altfel îmi va fi mie rușine. Agelmar se ridică încetișor, iar Suprema pipăi mâneca despicată. M-aș fi așteptat ca un arcaș al Mantiilor Albe, ba chiar și o Iscoadă a Celui Întunecat, să ochească mai bine. Ochii îi sclipiră când se uită în sus spre Rand. Dacă într-adevăr în mine a tras. Întoarse privirea înainte ca Rand să apuce să citească ceva pe chipul ei; îi venea să descalece și să se ascundă.

„Nu în ea a tras, și știe prea bine asta.” Leane, care era în genunchi, se ridică în picioare. Cineva acoperise cu o mantie chipul bărbatului care fusese lovit de săgeată.

— A murit, Maică. În glas i se ghicea oboseala. Era deja mort când a căzut la pământ. Chiar dacă aș fi fost lângă el…

— Ai făcut tot ce se putea, Fiica mea. Moartea nu poate fi Tămăduită.

Agelmar se apropie de ele.

— Maică, dacă sunt cumva ucigași ai Mantiilor Albe prin preajmă sau Iscoade ale Celui Întunecat, trebuie să-mi îngădui să îți dau oameni care să te însoțească. Cel puțin până la râu. Dacă ți s-ar face vreun rău cât timp ești în Shienar, nu mi-aș ierta-o niciodată. Te rog, întoarce-te în apartamentele femeilor. Le voi păzi cu viața mea până când vei fi gata de plecare.

— Stai liniștit, îi spuse Suprema. Zgârietura asta nu mă va împiedica să plec. Dar, dacă insiști, accept bucuroasă ca oamenii tăi să mă însoțească până la râu. Dar nu voi îngădui ca această întâmplare să îl întârzie pe Ingtar. Nu trebuie să pierdem nici o clipă până ce nu va fi găsit Cornul. Îmi dai îngăduința să poruncesc supușilor tăi?

Agelmar înclină din cap în semn de încuviințare. În momentul acela i-ar fi dat și Fal Dara dacă i-ar fi cerut-o.

Suprema Înscăunată se întoarse din nou înspre Ingtar și oamenii adunați în spatele lui. Nu se mai uită deloc la Rand. Fu surprins să o vadă dintr-odată zâmbind.

— Bănuiesc că în Illian Alaiul nu pornește după Corn cu atâta zarvă, spuse ea. Dar voi sunteți adevăratul Alai. Sunteți puțini, ca să mergeți repede, dar îndeajuns de mulți ca să faceți ceea ce trebuie. Te însărcinez pe tine, Senior Ingtar din Casa Shinowa, vă însărcinez pe toți, găsiți Cornul lui Vaiere și nu lăsați nimic să vă stea în cale.

Ingtar își smulse sabia de la spate și sărută lama.

— Pe viața și sufletul meu, pe Casa și cinstea mea, jur că așa voi face, Maică.

— Atunci porniți.

Ingtar își îndreptă calul spre poartă.

Rand își înfipse călcâiele în coastele murgului și porni în galop după coloana care dispărea deja pe poartă.