Fără să știe ce se petrecuse înăuntru, lăncierii și arcașii Supremei Înscăunate, cu Flacăra din Tar Valon pe piept, stăteau în picioare, formând un zid de-a lungul drumului care ducea de la porți la oraș. Toboșarii și trâmbițașii așteptau lângă porți, gata să își ocupe locul în formație în momentul în care ar fi plecat Suprema. În spatele rândurilor de bărbați în armură, piața din fața fortăreței era ticsită de lume. Unii ovaționau flamura lui Ingtar, alții credeau, fără îndoială, că aceasta însemna că Suprema Înscăunată se pregătea de plecare. Vuietul asurzitor al mulțimii îl însoți pe Rand cât traversă piața.
Îl prinse din urmă pe Ingtar acolo unde casele cu streșini joase și prăvăliile se înșirau de o parte și alta a drumului și încă și mai multă lume se îmbulzea de-a lungul străzii pavate cu piatră. Și aici erau unii care ovaționau. Mat și Perrin călăreau în fruntea coloanei, cu Ingtar și Loial, dar se dădură amândoi înapoi când Rand li se alătură. „Cum o să-mi pot vreodată cere iertare dacă nici măcar nu vor să stea pe lângă mine cât să apuc să spun două vorbe? Arde-m-ar, dar nu pare deloc că ar fi pe moarte.”
— Changu și Nidao au dispărut, zise Ingtar pe neașteptate. Părea neprietenos și mânios, dar și tulburat. I-am numărat pe toți cei din fortăreață, vii sau morți, aseară și din nou azi de dimineață. Doar ei doi nu au ieșit la numărătoare.
— Changu era ieri de strajă la temniță, spuse Rand încetișor.
— Și Nidao. Urma să facă amândoi de strajă. Întotdeauna stăteau împreună, chiar dacă trebuiau să facă schimb sau să stea mai mult. Nu erau de strajă când s-a întâmplat, dar… Au luptat la Pasul Tarwin, acum o lună, și l-au salvat pe Seniorul Agelmar când i s-a prăbușit calul și era înconjurat de troloci. Acum asta. Iscoadele Celui Întunecat. Trase adânc aer în piept. Totul se duce de râpă.
Un bărbat călare își tăie drum prin gloata de pe marginea drumului și veni în spatele lui Ingtar. După haine, era orășean, slab, cu chipul ridat, cu părul cărunt și lung. O boccea și niște ploști de apă erau legate în spatele șeii. La cingătoare îi atârna o sabie scurtă și un rupe-săbii – un pumnal cu lama zimțată, precum și un ciomag.
Lui Ingtar nu-i scăpă căutătura nedumerită a lui Rand.
— El este Hurin, amușinarul nostru. Nu era cazul să-l pomenesc în fața femeilor Aes Sedai. Nu că ar face ceva rău. Regele are un amușinar în Fal Moran și mai este unul în Ankor Dail. Doar că femeilor Aes Sedai nu prea le plac lucrurile pe care nu le înțeleg, și cum e bărbat… Nu are nimic de-a face cu Puterea, firește. Aaa! Spune-i tu, Hurin.
— Da, Senior Ingtar, zise bărbatul. Se înclină adânc în fața lui Rand, stând în șa. E o cinste să vă servesc, stăpâne.
— Spune-mi Rand. Rand îi întinse mâna; Hurin șovăi o clipă, apoi i-o strânse, rânjind.
— Cum dorești, Senior Rand. Seniorul Ingtar și Seniorul Kajin n-au nimic împotriva obiceiurilor oamenilor – nici Seniorul Agelmar, firește – dar în oraș se vorbește că ești un prinț de la miazăzi, iar unii Seniori străini țin foarte mult ca fiecare să-și cunoască locul.
— Nu sunt Senior. „Măcar o să scap de asta.” Sunt Rand, atâta tot.
Hurin clipi.
— Cum dorești, Seni… – ah! – Rand. Știi, eu sunt amușinar. Duminică se împlinesc patru ani de când fac asta. Nu mai auzisem de așa ceva înainte, dar apoi mi s-a spus că mai sunt și alții ca mine. La început nu era mare lucru, doar că simțeam mirosuri urâte atunci când nimeni nu simțea nimic, însă după aceea a devenit altceva. Mi-a luat un an întreg până să îmi dau seama ce era. Simțeam mirosul violenței, al uciderii, al durerii. Simțeam unde se întâmpla. Putem lua urma ucigașilor. Fiecare urmă e diferită, așa că nu le poți încurca. Seniorul Ingtar a auzit de mine și m-a luat în slujba lui, să ajut ca Regele să facă dreptate.
— Simți mirosul violenței? întrebă Rand. Nu-și putu stăpâni imboldul de a se uita la nasul barbarului. Era un nas obișnuit, nici prea mare, nici prea mic. Vrei să spui că poți lua urma cuiva care, să zicem, a ucis pe altcineva? După miros?
— Da, pot face asta, Seni… – ah! – Rand. Urma devine mai slabă cu trecerea timpului, dar cu cât este mai multă violență, cu atât durează mai mult. Simt mirosul unui câmp de luptă chiar și după zece ani, chiar dacă urmele oamenilor care au fost acolo s-au pierdut. Lângă Mana Pustiitoare, urmele trolocilor nu se pierd aproape niciodată. Mirosul uciderii, al durerii. Însă o bătaie într-o tavernă, o mână ruptă – mirosul dispare în câteva ceasuri.
— Înțeleg de ce nu vrei să afle femeile Aes Sedai.
— Ah, Seniorul Ingtar avea dreptate în privința femeilor Aes Sedai, să le scalde Lumina, Sen… Rand. Era una în Cairhien odinioară – din Ajah Brună, dar jur că mi s-a părut că e Roșie înainte să îmi dea drumul – m-a ținut o lună încheiată, încercând să afle cum fac. Nu-i plăcea să nu știe una ca asta. Tot mormăia: „E ceva vechi care a revenit sau e nou?” și se holba la mine de ai fi zis că eu eram cel care se servea de Puterea Supremă. Aproape că începusem și eu să am îndoieli. Dar nu am înnebunit și nu fac nimic. Doar simt mirosul.
Lui Rand îi veniră în minte cuvintele lui Moiraine. „Vechile stavile se prăbușesc. În vremea noastră este ceva ce aduce a decădere și a schimbare. Lucruri din vechime iau din nou viață și se nasc lucruri noi. S-ar putea să trăim sfârșitul unei Vârste.”
— Deci vom lua urma celor care au furat Cornul cu ajutorul nasului tău.
Ingtar dădu din cap a încuviințare. Hurin rânji, plin de mândrie, și spuse:
— Așa vom face, Sen… Rand. Odată am mers pe urmele unui asasin până la Cairhien și altă dată până la Maradon, ca să-i aduc în fața Regelui și să se facă dreptate. Rânjetul îi dispăru de pe buze și păru tulburat. Dar acum e mult mai rău. Omorurile miros urât, iar urmele ucigașilor duhnesc îngrozitor, dar acum… Își încreți nasul. Au fost oameni aici seara trecută. Iscoade ale Celui Întunecat, de bună seamă, dar Iscoadele nu se recunosc după miros. O să iau urma trolocilor și a Jumate-Oamenilor. Și a ceva cu mult mai înspăimântător. Începu să adulmece, încruntându-se și murmurând ceva pentru sine, dar Rand tot îl mai auzea. Ceva cu mult mai înspăimântător, să mă ajute Lumina.
Ajunseră la porțile orașului și, când trecură de ziduri, Hurin își sumeți capul în vânt. Nările îi fremătară, apoi pufni, scârbit.
— Pe acolo, Senior Ingtar. Arătă spre miazăzi.
Ingtar păru mirat.
— Nu înspre Mană?
— Nu, Senior Ingtar. Ptiu! Hurin se șterse la gură cu mâneca. Mai că le simt gustul. Au luat-o înspre miazăzi.
— Înseamnă că Suprema Înscăunată avea dreptate, zise Ingtar încetișor. O femeie înțeleaptă, care ar merita să fie slujită de cineva mai vrednic decât mine. Ia-le urma, Hurin.
Rand se întoarse și privi cercetător în urmă, de-a lungul drumului care ducea la fortăreață. Spera că Egwene era bine. „Nynaeve o să aibă grijă de ea. Poate că e mai bine că totul s-a petrecut pe neașteptate, așa nu ai timp să simți imediat durerea.”
Porni după Ingtar și flamura cu bufnița cenușie înspre miazăzi. Vântul se întețea și, în pofida soarelui, îi îngheța spatele. I se păru că aude hohote de râs, slabe și batjocoritoare.
Luna lumina străzile umede și întunecate din Illian, care încă mai răsunau a petrecere. Peste doar câteva zile Marele Alai avea să pornească la drum, cu toata pompa și ceremoniile care, potrivit tradițiilor, se păstraseră tocmai din Vârsta Legendelor. Sărbătoarea închinată Alaiului se contopise cu Serbarea lui Teven, cu întrecerile sale renumite și premiile pentru Menestreli. Cel mai însemnat premiu dintre toate, ca de obicei, îi revenea celui care povestea cel mai iscusit Marele Alai plecat pe urmele Cornului.