Astă-seară Menestrelii erau primiți în palatele și conacele din oraș, acolo unde petreceau oamenii însemnați și puternici și Corniați din toate colțurile lumii plecați să găsească, dacă nu chiar Cornul lui Vaiere, cel puțin nemurirea prin cântec și poveste. Aveau să fie muzică și dansuri, evantaie și înghețată care să alunge prima căldură adevărată din an, dar carnavalul se revărsase și pe străzi în această noapte înăbușitoare și luminată de lună. Era carnaval în fiecare zi și în fiecare noapte, până la plecarea Alaiului.
Lumea trecea în fugă pe lângă Bayle Domon, purtând măști și costume care de care mai neobișnuite și mai fistichii, multe dintre ele lăsând trupurile la vedere. Alergau țipând și cântând, cinci-șase o dată, apoi perechi rătăcite chicotind și ținându-se strâns, apoi cete zgomotoase de douăzeci. Artificiile pocneau în aer, explozii aurii și argintii pe negrul cerului. Erau aproape la fel de mulți Artificieri în oraș cât Menestreli.
Lui Domon nu-i stătea capul nici la artificii, nici la Cornul lui Vaiere. Se ducea să se întâlnească cu cei care, credea el, încercau să îl omoare.
Traversă Podul Florilor, peste unul dintre numeroasele canale ale orașului, spre Cartierul Înmiresmat, zona portului. Canalul puțea ca o oală de noapte și nu era nici un semn că ar fi fost vreodată flori prin apropiere. Cartierul mirosea a cânepă și catran de la docuri și de la corăbiile care erau construite și a mâl; miasma era și mai puternică din pricina aerului fierbinte care părea aproape îndeajuns de umed cât să îl bei. Domon răsufla anevoie; de fiecare dată când se întorcea din ținutul de la miazănoapte era surprins, chiar dacă se născuse aici, de căldura de la începutul verii.
Într-o mână ducea un ciomag gros, iar pe cealaltă și-o ținea pe plăselele sabiei scurte de care se servise adesea ca să-și apere barca de bandiți. Nu puțini tâlhari stăteau la pândă în nopțile astea de benchetuială, când prada era bogată și oamenii amețiți de vin.
Totuși, el era un bărbat masiv, bine legat, și nici unul dintre cei care umblau după aur nu l-ar fi crezut într-atât de bogat, dat fiind că purta un surtuc cu o croială simplă, cât să merite să se pună cu forța și ciomagul lui. Cei câțiva care îl vedeau deslușit când trecea printr-un ochi de lumină pe lângă vreo fereastră se dădeau înapoi și așteptau să se îndepărteze. Părul negru care îi ajungea până la umeri și barba lungă care îi lăsa dezgolită buza de sus încadrau o față rotundă, dar chipul acela nu fusese niciodată blajin, iar acum era atât de încruntat încât ai fi crezut că vrea să își facă drum printr-un zid. Trebuia să se întâlnească cu niște oameni și asta nu-i era deloc pe plac.
Alți petrecăreți trecură în fugă pe lângă el, cântând fals, încurcând cuvintele din pricina băuturii. „Cornul lui Vaiere, ce aiureală! își spuse Domon ursuz. Eu vreau să îmi păstrez barca. Și viața, de-mi ajută Soarta.”
Intră într-un han care avea pe firmă un bursuc uriaș, cu dungi albe, care țopăia pe picioarele din spate și un bărbat care purta o lopată de argint. Se numea Bursucul țistuit, deși nici măcar Nieda Sidoro, hangița, nu mai știa ce însemna acest nume; fusese întotdeauna un han cu acest nume în Illian.
Odaia mare a hanului, cu rumeguș pe jos, era bine luminată și liniștită; doar un muzicant zdrăngănea la corzile unei lăute unul din cântecele triste ale Oamenilor Mării. Nieda nu permitea ca în hanul ei să fie harmalaie, iar nepotul ei, Bili, era destul de vânjos ca să scoată un om afară cu o singură mână. Marinarii, docherii și neguțătorii veneau la Bursucul ca să bea ceva și poate să stea puțin de vorbă, să joace pietre sau săgeți. Acum camera era pe jumătate plină; chiar și cei cărora le plăcea tihna fuseseră ispitiți de carnaval. Vorbeau încet, dar Domon îi auzi pomenind despre Alai, despre Falsul Dragon pe care îl prinseseră cei din Murandy, despre cel pe care locuitorii din Tear îl urmăreau prin Haddon Mirk. Se pare că se punea întrebarea ce ar fi mai bine – să moară Falsul Dragon sau să moară cei din Tear.
Domon făcu o strâmbătură. „Falși Dragoni! Of, Soartă, nu mai ești nicăieri la adăpost.” Dar nu prea îi păsa nici de Falșii Dragoni, nici de Alai.
Proprietăreasa îndesată, cu părul prins în coc la spate, ștergea o cană, urmărind ce se întâmpla în încăpere. Nu se opri din treabă, nici măcar nu se uită la el, însă pleoapa stângă i se lăsă în jos și trase cu coada ochiului la o masă din colț, unde erau așezați trei bărbați. Erau foarte tăcuți, chiar și pentru un loc ca Bursucul, aproape posaci, iar pălăriile lor de catifea în formă de clopot și hainele de culoare închisă, cu dungi argintii, stacojii și aurii brodate pe piept, ieșeau în evidență printre veșmintele simple ale celorlalți.
Domon oftă și se așeză și el la o masă din colț. „Din Cairhien, de data asta.” Luă o cană de bere brună de la o fată care servea și bău îndelung din ea. Când o puse jos, cei trei bărbați cu haine în dungi stăteau lângă masa lui. Făcu un gest discret, dându-i de înțeles Niedei că nu avea nevoie de Bili.
— Căpitanul Domon? Nu-i prea puteai deosebi, dar ceva din tonul celui care vorbise îl făcu pe Domon să îl creadă căpetenia lor. Nu păreau înarmați; în pofida hainelor elegante, arătau de parcă nu așa le era felul. Privirile le erau nemiloase, iar chipurile cât se poate de obișnuite. Căpitanul Domon, de pePicătura!
Domon încuviință, dând scurt din cap, iar cei trei se așezară, fără să aștepte să fie poftiți. Același bărbat vorbi; ceilalți doi priveau, aproape fără să clipească. „Gărzi, își spuse Domon, în ciuda hainelor lor elegante. Cine o fi, de are nevoie de gărzi care să-l păzească?”
— Căpitane Domon, avem pe cineva care trebuie adus de la Mayene la Illian.
— Picătura e barcă de râu, îl întrerupse Domon. Merge pe apă mică, nu are chilă pentru apă adâncă. Nu era tocmai adevărat, dar nu era nevoie să le explice mai mult unora care stăteau pe uscat. „Cel puțin o să fie altceva decât la Tear. Sunt mai deștepți.”
Bărbatul nu păru tulburat de întrerupere.
— Am auzit că ai renunțat la negoțul pe râu.
— Poate că da, poate că nu. Nu m-am hotărât. De fapt se hotărâse. Nu voia să se mai întoarcă în susul râului, înapoi la Ținuturile de la Hotar, nici pentru toată mătasea trimisă în jos, înspre Tear. Blănurile și mirodeniile din Saldaea nu meritau osteneala, și asta nu avea nimic de-a face cu Falsul Dragon despre care auzise acolo. Dar se întrebă încă o dată cum de mai știa cineva de planurile lui. Nu vorbise cu nimeni, însă ceilalți știau.
— Poți acosta la Mayene destul de ușor. Nu mă îndoiesc, căpitane, că pentru o mie de galbeni te vei învoi să mergi de-a lungul malului.
Fără să vrea, Domon făcu ochii mari. Era de patru ori mai mult ca ultima dată, și chiar și atunci fusese o ofertă care te lăsa fără grai.
— Pe cine vreți să vă aduc pentru banii ăștia? Chiar pe Prima Domniță din Mayene? Au izbutit cei din Tear să o izgonească în cele din urmă?
— Nu ai nevoie de nume, căpitane. Bărbatul puse pe masă o pungă mare de piele și un pergament cu sigiliu. Punga zornăi tare când o împinse peste masă. Pe cercul mare de ceară roșie de pe pergamentul făcut sul era însemnul Cairhienului – un soare cu multe raze răsărind. Pentru început, două sute. Pentru o mie de galbeni, nu cred că ai nevoie de nume. Înmânează asta, cu sigiliul nedesfăcut, căpitanului portului din Mayene și el îți va da alte trei sute, precum și călătorul. Vei primi restul de la mine, când aduci călătorul aici. Atâta vreme cât nu vei încerca să afli identitatea acestui călător.