Domon trase adânc aer în piept. „Soartă, merită drumul, chiar de n-o să primesc decât banii din punga asta.” Iar o mie însemna mai mulți bani decât ar fi făcut în trei ani. Bănuia că, dacă ar cerceta puțin, ar descoperi semne, doar semne, că aceasta călătorie avea de-a face cu niște înțelegeri secrete între Consiliul celor Nouă din Illian și Prima Domniță din Mayene. Regatul ei – de fapt doar un oraș – era, la drept vorbind, o provincie din Tear, doar numele îi era altul, și fără îndoiala că ar fi vrut ca Illian să îi vina în ajutor. Și erau mulți în Illian care spuneau că era vremea să se pornească din nou la război, că Tear își oprea o parte mai mare decât se cuvenea din negoțul de pe Marea Furtunilor. De bună seamă ar fi căzut în cursă, dacă nu ar fi văzut trei asemenea în ultima lună.
Se întinse să ia punga, dar bărbatul care vorbise îl apucă de încheietură. Domon se uită mânios la el, însă bărbatul îi întoarse privirea, liniștit.
— Trebuie să pornești cât mai repede, căpitane.
— Când se crapă de ziuă, mormăi Domon, iar bărbatul încuviință din cap și îi dădu drumul la mână.
— Când se crapă de ziuă, atunci, Căpitane Domon. Nu uita, tăcerea îți va cruța viața și vei putea să îți cheltuiești banii.
Domon îi urmări cu privirea pe cei trei care se îndepărtau, apoi se zgâi posac la punga și pergamentul din fața lui. Cineva voia să o ia spre răsărit. Tear sau Mayene, nu avea importanță, atâta vreme cât mergea spre răsărit. Credea că știe cine voia acest lucru. „Dar, de fapt, habar nu am.” Mai puteai ști cine este Iscoada Celui Întunecat? Dar el știa că Iscoadele Celui Întunecat îl urmăriseră încă de când plecase din Maradon ca să vină din nou în josul râului. Iscoadele Celui Întunecat și troloci. Măcar de asta putea fi sigur. Adevărata întrebare, la care nu avea nici o umbră de răspuns, era de ce?
— Necazuri, Bayle? întrebă Nieda. Arăți de parcă ai fi văzut un troloc. Chicoti, lucru la care nu te-ai fi așteptat de la o femeie de dimensiunile ei. Ca mai toți cei care nu fuseseră niciodată în Ținuturile de la Hotar, nu credea în troloci. Încercase să îi spună adevărul; femeii îi plăceau poveștile lui și credea că sunt toate niște minciuni. Nu credea nici că există zăpadă.
— Nu, nimic, Nieda. Desfăcu punga, scoase un ban fără să se uite și i-l aruncă. Băutură pentru toată lumea cât ajunge, apoi o să-ți mai dau încă unul.
Nieda se uită mirată la galben.
— Galben din Tar Valon! Acum faci negoț cu vrăjitoarele, Bayle?
— Nu, zise el răgușit. Asta nu fac!
Nieda mușcă galbenul, apoi îl ascunse sub cingătoarea ei lată.
— Da, e aur. Și, oricum, bănuiesc că vrăjitoarele astea nu sunt atât de rele cum le înfățișează unii. N-aș îndrăzni să spun asta multor bărbați. Știu pe cineva care schimbă din ăștia. Nu trebuie să-mi mai dai altul astă-seară, cu cât de puțină lume este aici. Mai vrei bere, Bayle?
Încuviință din cap, amorțit, deși cana din fața lui era aproape plină, iar femeia se îndepărtă. Îi era prietenă și nu avea să vorbească despre ceea ce văzuse. Rămase zgâindu-se la punga de piele. O altă cană îi fu pusă în față, înainte chiar să fi apucat să deschidă punga cât să se uite la monedele dinăuntru. Le răscoli cu degetele lui bătătorite. Galbenii luceau la lumina lămpii și fiecare purta însemnul Flăcării din Tar Valon. Se grăbi să închidă punga la loc. Erau bani primejdioși. Unu-doi galbeni puteau trece neobservați, dar atât de mulți i-ar fi făcut pe oameni să creadă exact ceea ce credea și Nieda. Erau Copii ai Luminii în oraș și, deși nu exista nici o lege în Illian care să-ți interzică să ai de-a face cu femeile Aes Sedai, dacă Mantiile Albe ar fi auzit de așa ceva, n-ar mai fi avut scăpare. Bărbații aceștia se încredințaseră că nu poate să ia aurul și să rămână în Illian.
În timp ce stătea acolo, făcându-și tot felul de griji, Yarin Maeldan, secundul lui, veșnic morocănos, înalt și adus de spate ca o barză, intră în han, mohorât, și se așeză la masa căpitanului.
— Cam e mort, căpitane.
Domon se uită țintă la el, încruntându-se. Alți trei din oamenii lui fuseseră deja uciși, câte unul de fiecare dată când nu se învoise să pornească spre răsărit. Magistrații nu făcuseră nimic; era primejdios să umbli pe străzi noaptea, ziceau ei, iar marinarii erau neciopliți și arțăgoși. Magistraților nu le prea păsa de ce se petrecea în Cartierul Înmiresmat, atâta vreme cât cetățenii respectabili nu pățeau nimic.
— Dar de data asta m-am învoit, murmură el.
— Nu e tot, căpitane, continuă Yarin. L-au tăiat cu cuțitele, de parcă vroiau să afle ceva de la el. Și niște bărbați au încercat să se strecoare la bordul Picăturii cu mai puțin de-un ceas în urmă. Străjile de la doc i-au pus pe fuga. E a treia oară în zece zile când se întâmplă una ca asta; nu știam că bandiții ăștia care dau târcoale pe chei sunt atât de îndărătnici. De obicei așteaptă să treacă ceva vreme înainte să încerce din nou. Și cineva mi-a cotrobăit aseară prin odaia de la Delfinul Argintiu. Au luat niște arginți, ca să cred eu că erau hoți, dar nu s-au atins de catarama aia de la cingătoare pe care o am, cea bătută cu granate și piatra-lunii, care era la vedere. Ce se petrece, căpitane? Oamenilor a început să le fie teamă, și până și eu sunt puțin neliniștit.
Domon se ridică în picioare.
— Îmboldește echipajul, Yarin. Găsește-i pe ceilalți și spune-le că Picătura pleacă la drum de îndată ce sunt destui oameni la bord. Își îndesă pergamentul în buzunarul de la surtuc, înșfăcă punga cu galbeni și își împinse secundul afară pe ușă. Îmboldește-i, Yarin, altminteri o să-i las pe uscat pe toți cei care nu ajung la timp.
Domon îi dădu un brânci lui Yarin ca să-l convingă să o ia la fugă, apoi se furișă spre docuri. Chiar și tâlharii care auzeau zăngănitul banilor din pungă se dădeau la o parte din calea lui, căci acum mergea cu pașii cuiva care se pregătește să ucidă.
Când ajunse, câțiva oameni se cățărau deja la bordul Picăturii, iar alții alergau în picioarele goale pe cheiurile de piatră. Nu știau ce anume se temea el că îl urmărește, nu știau nici măcar dacă îl urmărește cineva, dar știau că are câștiguri bunicele și că, după obiceiul din Illian, dă o parte echipajului.
Picătura avea optzeci de picioare lungime, doua catarge, traversa lată, cu loc pentru încărcătură atât pe punte, cât și în cală. În ciuda a ceea ce le spusese bărbaților din Cairhien – dacă într-adevăr erau din Cairhien – Domon credea că rezistă și la apă adâncă. Marea Furtunilor era mai liniștită vara.
— Trebuie să reziste, mormăi el și coborî cu pași mari în cabina lui.
Aruncă punga cu galbeni pe patul lipit de carenă, cum erau de altfel și celelalte lucruri din cabina de la pupa, și scoase pergamentul din buzunar. Aprinse un felinar care atârna în cârlig deasupra capului lui și-l cercetă cu băgare de seamă, întorcându-l pe toate fețele, ca și cum ar fi putut să citească ce era înăuntru fără să-l deschidă. Se auzi o bătaie la ușă și se încruntă.
— Intră.
Yarin își băgă capul înăuntru.
— Toată lumea e la bord, mai puțin trei pe care nu i-am găsit. Dar am trimis vorbă în toate tavernele, tripourile și prăvăliile din cartier. Or să ajungă și ei înainte să se facă lumină și să pornim în susul râului.
— Picătura o să pornească la drum chiar acum. Spre mare. Domon nu stătu să asculte protestele lui Yarin despre lumină și maree, și despre cum Picătura nu era făcută să iasă pe mare. Acum! Picătura poate ieși în larg și la reflux. Doar n-ai uitat cum să navighezi la lumina stelelor, nu-i așa? Scoate-o în larg, Yarin. Scoate-o de îndată și vino din nou la mine după ce trecem de dig.