Secundul șovăi – nu se mai întâmplase niciodată ca Domon să nu fie pe punte, dând ordine, în momente mai dificile, iar acum, când Picătura urma să iasă în larg, noaptea, era tocmai un asemenea moment – apoi încuviință dând din cap și ieși. Peste câteva clipe, vocea lui Yarin care dirija echipajul și zgomotul înfundat al picioarelor pe punte se auziră și în cabina lui Domon. Nu le băgă în seamă, nici măcar atunci când barca se înclină, ieșind din port.
În cele din urmă, ridică ferestruica felinarului și puse o lamă de cuțit în flacără. Grăsimea de pe lamă începu să ardă, iar fumul se ridică învălătucindu-se, dar, înainte ca metalul să se înroșească, dădu hărțile la o parte și întinse pergamentul pe masă, băgând cu mare grijă lama fierbinte sub cercul de ceară. Partea de sus se desprinse.
Era o scrisoare simplă, fără nici o introducere sau formă de salut; broboane de sudoare îi acoperiră fruntea.
Purtătorul acestei scrisori este o Iscoadă a Celui Întunecat și este căutat în Cairhien pentru omor și alte fărădelegi, printre care și furtul de la Persoana Noastră. Vă cerem să îl prindeți pe acest om și să puneți stăpânire pe toate lucrurile lui, până la ultimul. Trimisul nostru va veni să ia ceea ce a furat de la Noi. Toate celelalte lucruri, în afară de cele care Ni se cuvin, să vă fie răsplată pentru că l-ați prins. Ticălosul să fie spânzurat fără zăbavă, ca mișelia lui să nu mai întineze Lumina.
Pecetluit de Mâna Noastră
Ceara subțire, de culoare roșie, de sub semnătură, purta sigiliul din Cairhien, soarele cu multe raze, și Cele Cinci Stele ale Casei Riatin.
— Apărătorul Zidului Dragonului, aiurea! bodogăni Domon. Nimeni nu se mai poate numi așa.
Cercetă cu mare atenție pecețile și semnătura, ținând scrisoarea aproape de lampă, cu nasul aproape vârât în pergament; sigiliul nu avea nici un cusur, iar scrisul lui Galldrian nu-l cunoștea. Dacă nu semnase Regele însuși, bănuia că cel care semnase în locul lui imitase cu dibăcie scrisul lui Galldrian. În orice caz, nu avea prea mare importanță. În Tear, acea scrisoare ar fi fost acuzatoare în mâinile cuiva din Illian. La fel și în Mayene, unde influența Tearului era atât de mare. Acum nu era război, iar în porturi oamenii veneau și plecau după voie, dar cei din Tear nu-i prea plăceau pe cei din Illian, și invers. Mai ales dacă aveau o astfel de justificare.
O clipă îi trecu prin cap să ardă pergamentul la flacăra felinarului – era primejdios să ții o asemenea scrisoare, fie că erai în Tear, în Illian sau în orice altă parte a lumii – dar în cele din urmă îl ascunse într-un ungher tainic din spatele mesei, sub o tăblie pe care numai el știa cum s-o deschidă.
— Toate lucrurile mele, ei?
Strângea tot felul de lucruri vechi, câte putea și el, trăind la bord. Lucrurile pe care nu le putea cumpăra, pentru că erau prea scumpe sau prea mari, le păstra în amintire. Toate acele relicve ale vremurilor trecute, acele minunații răspândite prin lume care îl atrăseseră de copil spre lumea corăbiilor. Adăugase patru obiecte colecției lui, la Maradon, în ultima călătorie, și în acel moment începuse să fie urmărit de Iscoadele Celui Întunecat. Și un timp și de troloci. Auzise că Whitebridge arsese din temelii după ce plecase el de acolo și umblaseră zvonuri că ar fi fost troloci, dar și un Myrddraal. Toate acestea îl încredințaseră că nu i se părea și îl făcuseră să fie cu ochii-n patru când i se făcuse acea primă propunere ciudată – prea mulți bani pentru o simplă călătorie până la Tear, prea neconvingătoare povestea.
Scotoci în cufăr și puse pe masă obiectele pe care le cumpărase la Maradon. O Fachie, despre care se spunea că se păstrase din Vârsta Legendelor. Cu siguranță meșteșugul facerii lor se pierduse. Era un obiect foarte scump și mai rar decât un magistrat cinstit. Semăna cu o bară obișnuită de sticlă, mai groasă decât degetul lui mare de la mână, și lungă aproape cât brațul lui, însă când o ținea în mână strălucea la fel de puternic ca un felinar. Fachiile se spărgeau ca sticla; aproape că își pierduse barca în focul care izbucnise din pricina primeia pe care o avusese. O sculptură din fildeș, înnegrită de vreme, care înfățișa un bărbat cu o sabie. Cel care i-o vânduse pretindea că, dacă o țineai mai mult în mână, începeai să te încălzești. Nici Domon, nici cei pe care îi lăsase să o țină în mână nu se încălziseră, dar era veche, iar asta era de ajuns pentru Domon. Țeasta unei pisici, mare cât cea a unui leu și atât de veche încât se preschimbase în piatră. Dar nici un leu nu avusese vreodată colți lungi de un picior, ca ai unui elefant. Și un disc gros de mărimea unei palme, jumătate alb și jumătate negru, cu o linie șerpuitoare care separa culorile.
Vânzătorul din Maradon spusese că era din Vârsta Legendelor, crezând că îl păcălește, însă Domon se târguise foarte puțin înainte să plătească, căci recunoscuse ceea ce îi scăpase acestuia: vechiul însemn al Aes Sedai, dinainte de Frângerea Lumii. Era primejdios să ai un asemenea lucru, dar nici nu puteai trece nepăsător pe lângă el dacă erai fascinat de obiectele vechi.
Și era din inimă-de-piatră. Vânzătorul nu îndrăznise să adauge și asta la minciunile pe care credea că le spune. Nici un vânzător din Maradon nu-și permitea nici măcar o bucățică de cuendillar. Discul era tare și neted, și nu avea altă valoare decât vechimea, dar Domon se temea că tocmai asta căutau urmăritorii. Mai văzuse și în alte locuri Fachii și sculpturi din fildeș, și chiar oase preschimbate în piatră. Dar, chiar dacă știa ce vor – dacă într-adevăr știa – tot nu-și putea închipui de ce; și nici măcar nu mai era sigur cine îl urmarea. Galbeni din Tar Valon și un vechi însemn al Aes Sedai. Își frecă buzele cu mâna; simțea în gură gustul amar al fricii.
Se auzi un ciocănit la ușă. Puse discul jos și trase o hartă desfăcută peste lucrurile de pe masă.
— Intră.
Yarin intră în cabină.
— Am trecut de dig, căpitane.
Domon fu mirat, apoi se mânie pe el însuși. Nu ar fi trebuit să se cufunde atât de mult în gânduri încât nici să nu mai simtă cum Picătura trecuse peste ridicături.
— Ia-o spre apus, Yarin. Stai tu la cârmă.
— Ebou Dar, căpitane?
„Nu e destul de departe. Mai trebuie cinci sute de leghe.”
— O să stăm acolo până când fac rost de hărți și umplem butoaiele de apă, apoi pornim spre apus.
— Spre apus, căpitane? Tremalking? Oamenii Mării sunt zgârciți cu străinii.
— Spre Oceanul Aryth, Yarin. Se face mult negoț între Tarabon și Arad Doman și nici nu trebuie să-ți faci griji din pricină că apa nu e destul de adâncă. Aud că nu le prea place marea. Și toate orășelele de la Capul Toman, toate libere, neatârnate. Putem lua chiar blănuri și mirodenii aduse în Bandar Eban.
Yarin scutură încet din cap. Nu vedea niciodată partea bună a lucrurilor, dar era un marinar de nădejde.
— Blănurile și mirodeniile or să coste mai mult decât dacă ne-am duce singuri după ele, în susul râului. Și am auzit că ar fi un război pe acolo. Dacă Tarabon și Arad Doman se luptă, probabil că nu se mai face nici negoț. Mă îndoiesc că vom face mulți bani dacă mergem doar în orașele de la Capul Toman, chiar dacă acolo nu e război. Faime e cel mai mare dintre ele, și până și el e mic.