În căutarea Cornului

— Cei din Tarabon și din Doman s-au certat adesea pe Șesul Almoth și Capul Toman. Însă, dacă ești deștept, poți face negoț chiar dacă au ajuns să se lupte. Spre apus, Yarin.

Domon așteptă ca Yarin să ajungă sus, apoi băgă și discul alb-negru în ascunzătoarea din spatele mesei și puse restul lucrurilor la loc în fundul cufărului. „Iscoade ale Celui Întunecat sau Aes Sedai, n-o să joc după cum vor ei. Să-mi ajute Soarta, n-o s-o fac.”

Simțindu-se pentru prima dată la adăpost după luni de zile, Domon urcă pe punte tocmai când Picătura se apleca într-o parte ca să aibă vânt din proră și pornea pe marea întunecată spre apus.

10 Începe Căutarea

Ingtar alese un pas iute pentru începutul unei lungi călătorii, într-atât de iute încât Rand își cam făcea griji pentru cai. Dobitoacele puteau merge la trap ore în șir, dar ziua era departe de a se fi încheiat, și urmau să vină și alte zile asemenea. După expresia de pe chipul lui Ingtar, Rand ar fi zis că are de gând să îi prindă pe cei care furaseră Cornul încă din prima zi, din primul ceas. Aducându-și aminte glasul cu care jurase în fața Supremei Înscăunate, Rand nu era deloc mirat. Totuși, nu scoase nici o vorbă. Seniorul Ingtar era căpetenia lor; oricât de prietenos s-ar fi arătat față de Rand, nu i-ar fi plăcut să primească sfaturi de la un păstor.

Hurin mergea cu un pas în urma lui Ingtar, dar amușinarul era cel care îi călăuzea spre miazăzi, arătându-i lui Ingtar drumul. Ținutul era vălurit, cu dealuri acoperite de păduri, pline de brazi, stejari și arbuști, însă drumul pe care îl alesese Hurin era drept ca o săgeată, abătându-se doar ca să ocolească dealurile mai înalte, pe care ar fi pierdut mai mult timp urcându-le. Flamura cu bufnița cenușie flutura în bătaia vântului.

Rand încercă să meargă alături de Mat și Perrin, dar când se apropie de ei cu calul, Mat îi făcu semn cu cotul lui Perrin, iar acesta, fără tragere de inimă, o luă la galop spre capul coloanei, împreună cu Mat. Spunându-și că nu are rost să călărească singur în spate, Rand merse din nou în față. Cei doi porniră din nou spre spate, din nou la îndemnul lui Mat.

„Arde-i-ar. Nu vreau decât să-mi cer scuze.” Se simțea singur. Faptul ca știa că nu e decât vina lui nu-l făcea să se simtă mai bine.

În vârful unui deal, Uno descălecă și începu să cerceteze pământul bătătorit de copitele cailor. Zgândări cu un băț niște baligi și mormăi:

— Se mișcă al dracului de repede, Seniore. Avea o asemenea voce, încât părea că țipă chiar și atunci când vorbea normal. Nu am recuperat deloc din timp. Arde-m-ar, s-ar putea chiar să fi pierdut un ceas. La cum gonesc, or să-și omoare nenorociții de cai. Atinse cu degetele o urmă de copită. Ăsta nu e cal. E un nenorocit de troloc. Sunt urme de picioare de țap aici.

— O să-i prindem, zise Ingtar încruntat.

— Caii noștri, Seniore. Nu face să îi băgăm în pământ înainte să îi prindem din urmă. Chiar dacă rămân fără cai, nenorociții de troloci tot rezistă mai mult decât caii.

— O să-i prindem. Încalecă, Uno.

Uno se uită cu un ochi la Rand, apoi ridică din umeri și urcă în șa. Ingtar îi puse să coboare în fugă povârnișul de cealaltă parte, aproape alunecând până jos, și porni să urce în galop următorul deal.

„De ce m-a privit așa”, se întrebă Rand. Uno era dintre aceia care nu se arătaseră niciodată prea prietenoși cu el. Nu era o ostilitate fățișă, ca la Masema; Uno nu era prietenos decât cu câțiva veterani, la fel de cărunți ca și el. „Doar n-o crede și el că sunt Senior.”

Uno privea tot timpul înainte, scrutător, însă când vedea că Rand se uită la el, îi întorcea privirea, fără să scoată o vorbă. Asta nu însemna mare lucru. L-ar fi privit și pe Ingtar drept în ochi. Așa îi era felul.

Drumul ales de Iscoadele Celui Întunecat – „Și oare ce altceva”, se întreba Rand; Hurin tot bodogănea despre „ceva mult mai rău” – care furaseră Cornul nu trecea pe lângă nici un sat. Rand văzu sate, de pe un vârf de deal pe altul, la o milă sau mai mult depărtare, dar nu se apropiară niciodată îndeajuns încât să deslușească oamenii de pe ulițe. Sau într-atât încât oamenii aceia să deslușească grupul ce se îndrepta spre miazăzi. Erau și ferme, case cu streșini joase, hambare înalte și coșuri din care ieșea fum – pe vârful dealurilor, pe povârnișuri, în vale, dar toate erau prea departe ca să fie văzuți de fermieri.

În cele din urmă, chiar și Ingtar trebui să accepte că dobitoacele nu aveau să mai reziste multă vreme dacă mergeau tot așa. Rand auzi sudalme înăbușite, apoi Ingtar își lovi coapsa cu pumnul strâns în mânușă, dar sfârși prin a le porunci tuturor să descalece. Urcară pe jos un deal, cu caii de căpăstru, apoi coborâră, cale de o milă, după care se urcară din nou în șa. Apoi iar mai merseră pe jos, iar mai călăriră o milă. Pe jos, călare.

Rand fu mirat să îl vadă pe Loial rânjind când mergeau pe jos, urcând anevoie un deal. Când se întâlniseră prima data, Ogierului nu-i prea venea la socoteală să călărească și prefera să se încreadă în propriile picioare, însă Rand crezuse că trecuse de mult peste asta.

— Îți place să alergi, Rand? râse Loial. Mie îmi place. Eram cel mai iute din steddingul Shangtai. O dată am întrecut și un cal.

Rand se mulțumi să scuture din cap. Nu voia să vorbească dacă nu era neapărată nevoie, ca să nu-și piardă răsuflarea. Se uită după Mat și Perrin, dar erau încă în spate, iar Rand nu-i vedea din pricina oamenilor din fața lor. Se întrebă cum de cei din Shienar izbuteau să meargă pe jos îmbrăcați în armură. Nici unul dintre ei nu încetinise pasul și nu se plânsese. Uno nici măcar nu părea asudat, iar sangeagașul nu lăsase nici o clipă din mână flamura cu bufnița cenușie.

Mergeau sprinten, dar amurgi înainte să îi zărească pe cei pe care îi urmăreau. În cele din urmă, deși fără tragere de inimă, Ingtar le spuse să se oprească și să facă tabăra pentru noapte în pădure. Cei din Shienar se apucară să aprindă focul și să priponească caii; obișnuința își spunea cuvântul și făceau totul cu îndemânare și fără efort. Ingtar puse șase oameni, doi câte doi, să stea primii de strajă.

Prima grijă a lui Rand fu să-și găsească bocceaua în coșurile de răchită din spatele cailor de povară. Nu îi fu prea greu – erau puține boccele printre provizii – însă, când o deschise, scoase un țipăt care îi făcu pe toți să sară în picioare și să scoată săbiile din teacă. Ingtar se apropie în fugă de el.

— Ce s-a întâmplat? Pace, a pătruns cineva în tabără? Străjile nu au zis nimic.

— E vorba de hainele astea, gemu Rand, holbându-se încă la ceea ce scosese din boccea. Una din haine era neagră, brodată cu fir de argint, iar cealaltă albă, cu broderie aurie. Amândouă aveau bâtlani pe guler și amândouă erau cel puțin la fel de elegante ca haina purpurie pe care o purta. Servitorii mi-au zis că mi-au pus doua surtuce bune și trainice. Uită-te aici!

Ingtar își băgă sabia la loc în teaca. Ceilalți începură să își vadă din nou de treburi.

— Păi, de bune sunt bune.

— Nu le pot purta. Nu pot să merg îmbrăcat așa tot timpul.

— Poți să le porți. O haină e o haină. Înțeleg că Moiraine Sedai însăși s-a ocupat de asta. Poate că femeile Aes Sedai nu știu prea bine ce poartă bărbații la drum. Ingtar rânji. După ce punem mâna pe trolocii ăia, poate o să sărbătorim. Cel puțin tu o să fii îmbrăcat cum se cuvine, chiar dacă noi n-o să fim. Porni agale spre locul unde ardeau deja focurile pentru gătit.