Rand rămăsese încremenit din clipa în care Ingtar pomenise de Moiraine. Se uită lung la cele două haine. „Ce-o fi vrând să facă? Orice-ar fi, n-o s-o las să se folosească de mine.” Puse totul la loc în boccea și o îndesă înapoi în coș. „Mai bine umblu gol”, își spuse el cu amărăciune.
Cei din Shienar obișnuiau să gătească cu rândul, iar când Rand se întoarse la foc, Masema amesteca în ceaun. Mirosul tocanei făcute din napi, ceapă și carne uscată se răspândise în toată tabăra. Ingtar fu servit primul, apoi Uno, iar ceilalți se înșirau unul în spatele celuilalt, fiecare după cum ajungea. Masema turnă un polonic mare de tocană în blidul lui Rand; acesta făcu grabnic un pas în spate ca să nu i se scurgă zeamă pe haină și se dădu la o parte ca să facă loc următorului, sugându-și degetul la care se arsese. Masema îl țintui cu privirea; rânjea, dar în ochi nu avea nici urmă de zâmbet. Uno se apropie și îl pocni peste cap.
— N-am adus mâncare ca s-o verși tu pe jos. Bărbatul cu un singur ochi se uită la Rand și se îndepărtă. Masema își frecă urechea cu mâna, dar continuă să îl privească mânios pe Rand.
Rand se duse lângă Ingtar și Loial, care se așezaseră pe jos sub un stejar masiv. Ingtar își scosese coiful și îl pusese alături, dar își păstrase armura. Mat și Perrin erau deja acolo și înfulecau lacom. Mat surâse disprețuitor când văzu haina lui Rand; Perrin îi aruncă o privire cu ochii săi galbeni care străluceau la lumina focului, apoi se aplecă din nou asupra blidului pe care îl ținea în mână. „Cel puțin de data asta n-au mai plecat.”
Se așeză turcește lângă Ingtar, în fața lor.
— Aș vrea să știu și eu de ce se tot uită Uno la mine. Probabil din pricina nenorocitei ăsteia de haine.
Ingtar se opri din mestecat, gânditor. În cele din urmă spuse:
— Uno se întreabă de bună seamă dacă ești vrednic de o sabie cu pecetea bâtlanului. Mat pufni zgomotos, însă Ingtar continuă netulburat. Nu-ți face inimă rea. S-ar purta și cu Seniorul Agelmar de parcă ar avea caș la gură, de ar putea. Ei, poate nu cu Seniorul Agelmar, dar cu toți ceilalți. Are limba ascuțită, dar dă sfaturi bune. Așa ar și trebui: e soldat de dinainte să mă nasc eu. Ia aminte la ce spune, nu lua în seamă cum o spune și o să-ți fie bine cu el.
— Credeam că e ca Masema. Rand luă o înghițitură de tocană. Era prea fierbinte, dar o înghiți pe nerăsuflate. Nu mai mâncaseră de când plecaseră din Fal Dara, iar de dimineață fusese prea îngrijorat ca să mănânce. Îi ghiorăiau mațele, aducându-i aminte că era și vremea să îmbuce ceva. Se întrebă dacă ar fi bine să îi spună lui Masema că îi place mâncarea.
— Masema se poartă de parcă m-ar urî, și nu pricep de ce.
— Masema a luptat trei ani în timpul Marșurilor de la Răsărit, spuse Ingtar. La Ankor Dail, împotriva Aielilor. Învârti în tocană cu lingura încruntat. Vezi tu, eu nu pun întrebări. Dacă Lan Dai Shan și Moiraine Sedai zic că ești din Andor, din Ținutul celor Două Râuri, atunci așa e. Dar Masema a rămas cu înfățișarea Aielilor în cap, și când te vede… Ridică din umeri. Eu nu pun întrebări.
Rand își lăsă lingura să cadă în blid, oftând.
— Fiecare crede că sunt ceva ce nu sunt de fapt. Sunt din Ținutul celor Două Râuri, Ingtar. Cultivam tutun cu… cu tata, și aveam grijă de oi. Ăsta sunt eu. Un fermier și un păstor din Ținutul celor Două Râuri.
— E din Ținutul celor Două Râuri, zise Mat batjocoritor. Am crescut împreună, deși, după cum stau lucrurile acum, n-ai zice. N-avea destui gărgăuni, i-ai mai băgat în cap și prostia asta cu Aielii. Lumina știe ce-o să iasă. Un Senior Aiel, poate.
— Nu, spuse Loial, într-adevăr seamănă. Mai ții minte, Rand, ți-am zis și eu asta odată, deși credeam că e doar din pricină că pe atunci nu cunoșteam prea bine oamenii. Mai ții minte? Până dispare răcoarea, până dispare apa, în Umbră cu dinții dezveliți, împotrivindu-ne până la ultima suflare, să scuipam în ochiul lui Foc-n-Văz în Ziua Ultimă.” Îți aduci aminte, Rand?
Rand rămase cu privirea ațintită în blid. „Dacă-ți înfășori o shoufa în jurul frunții, arați exact ca un Aiel.” Așa îi spusese Gawyn, fratele lui Elayne, Domnița-Moștenitoare din Andor. „Toată lumea crede că sunt altcineva decât sunt de fapt.”
— Ce e asta? întrebă Mat. Povestea cu să scuipăm în ochiul Celui Întunecat.
— Atât au spus Aielii că vor lupta, răspunse Ingtar, și nu mă îndoiesc că așa va fi. Nepunând la socoteala neguțătorii și Menestrelii, Aielii împart lumea în două: Aieli și dușmani. S-au abătut de la asta o singură data, acum cinci sute de ani, pentru Cairhien, din motive pe care doar un Aiel le-ar putea înțelege, și nu cred să se mai întâmple vreodată așa ceva.
— Nici eu nu cred, oftă Loial. Dar îi lasă pe Tuatha’an, Pribegii, să traverseze Pustiul Aiel. Și nici pe Ogieri nu-i consideră dușmani, deși mă îndoiesc că vreunul dintre noi ar vrea să se aventureze în Pustiu. Aielii vin câteodată în steddingul Shangtai ca să facă negoț cu lemn descântat. Sunt oameni dârji.
Ingtar încuviință, dând din cap.
— Aș vrea să am și eu niște oameni la fel de dârji. Măcar pe jumătate la fel de dârji.
— Ce glumă mai e și asta? râse Mat. Dacă eu aș alerga cu armura aia pe mine, m-aș prăbuși la pământ și aș dormi o săptămână. Iar voi ați mers așa mile întregi, toată ziua.
— Aielii sunt dârji, stărui Ingtar. Și bărbații, și femeile. M-am luptat cu ei, și știu. Aleargă șaptezeci de mile și după aceea câștigă o bătălie. Sunt moartea pe două picioare, fie că au arme, fie că nu. Doar de săbii nu se ating, nu se știe de ce. Și nici nu urcă pe cal – nu că ar avea nevoie. Dacă ai sabie, iar Aielul are mâinile goale, poți zice că e o luptă dreaptă. Asta dacă ești îndemânatic. Cresc vite și capre acolo unde tu sau eu am muri de sete până la asfințit. Își sapă satele în niște stânci uriașe și ascuțite adânc, în Pustiu. Sunt acolo cam de la Frângerea Lumii. Artur Aripă-de-Șoim a încercat să îi scoată din Pustiu și s-a lăsat cu vărsare de sânge, singura mare înfrângere pe care a suferit-o vreodată. Ziua, aerul din Pustiul Aiel e încins, iar noaptea îngheață. Iar Aielii se uită la tine cu ochii lor albaștri și îți spun că nu ar vrea să stea în nici un alt loc pe lume. Și nici măcar nu mint. Dacă ar încerca vreodată să părăsească Pustiul, ne-ar fi foarte greu să îi oprim. Războiul Aiel a durat trei ani, și la el nu au luat parte decât patru din cele treisprezece clanuri.
— Ochii cenușii pe care i-a moștenit de la mama lui nu fac din el un Aiel, spuse Mat.
Ingtar ridică din umeri.
— După cum ziceam, eu nu pun întrebări.
Când, în cele din urmă, se culcă, lui Rand îi trecură prin minte tot felul de gânduri nedorite. „Exact ca un Aiel. Moiraine Sedai vrea să spună că ești din Ținutul celor Două Râuri. Aielii au nimicit totul până în Tar Valon. Născut pe povârnișurile de pe Piscul Dragonului. Dragonul Renăscut.”
— Nu mă voi lăsa folosit, murmură el, însă tot nu-i fu ușor să adoarmă.
Ingtar ridică tabăra înainte de răsăritul soarelui. Mâncară și porniră spre miazăzi; norii de la răsărit erau încă roșietici de la soarele ce sta să se ivească, iar frunzele erau încă pline de rouă. De data aceasta Ingtar trimise cercetași și, deși tot mergeau întins, caii nu erau atât de solicitați.
Rand își spuse că poate Ingtar își dăduse seama că nu aveau să termine într-o zi. Urma ducea în continuare spre miazăzi, zicea Hurin. Până când, la două ceasuri după ce soarele se ridicase pe cer, unul dintre cercetași se întoarse în galop.
— Tabără părăsită în față, Seniore. Chiar în vârful dealului de colo. Cred că au fost vreo treizeci sau patruzeci acolo aseară, Seniore.