Ingtar dădu pinteni calului, ca și cum ar fi auzit că Iscoadele Celui Întunecat erau încă acolo, iar Rand trebui să țină pasul, altminteri ar fi fost călcat în picioare de cei care veneau în galop în spatele lui.
Nu era mare lucru de văzut. Cenușa de la foc, bine ascunsă printre copaci, în care fuseseră aruncate resturile de la masă. Un morman de gunoi, pe care deja îl bâzâiau muștele.
Ingtar le spuse să stea pe loc, descălecă și umblă prin tabără împreună cu Uno, cercetând pământul. Hurin merse de jur împrejurul taberei, adulmecând. Rand rămase lângă ceilalți; nu avea nici un chef să se uite mai îndeaproape la un loc unde fuseseră troloci și Iscoade ale Celui Întunecat. Și un Pierit. „Și ceva mult mai rău.”
Mat se cățără pe jos până în vârful dealului și se strecură în tabără.
— Așa arată tabăra unor Iscoade ale Celui Întunecat? Miroase cam urât, dar în rest nu e deloc diferită de alte tabere. Lovi cu piciorul într-una din grămezile de cenușă și scoase la iveală o bucată de os ars, pe care se aplecă să o ridice. Oare ce mănâncă Iscoadele Celui Întunecat? Osul ăsta nu pare a fi nici de oaie, nici de vacă.
— Aici a fost un omor, zise Hurin îndurerat. Își frecă nasul cu o batistă. Ceva mai rău decât un omor.
— Au fost troloci pe aici, spuse Ingtar, uitându-se drept la Mat. Probabil că li s-a făcut foame, iar Iscoadele Celui Întunecat erau la îndemână. Mat lăsă să cadă osul înnegrit, îngrețoșat
— Nu mai merg spre miazăzi, Senior Ingtar, spuse Hurin. Vorbele lui atraseră atenția tuturor. Arătă cu degetul spre nord-est. Poate că s-au hotărât totuși să o ia spre Mană. Să ne ocolească. Poate că doar vroiau să ne facă să pierdem timp mergând spre miazăzi. Nu părea să creadă nici el ce spune. Părea mai degrabă nedumerit.
— Indiferent ce încercau să facă, mârâi Ingtar, o să pun mâna pe ei. Încălecați!
Cu toate acestea, peste mai puțin de un ceas, Hurin trase de hățuri și se opri.
— Iar s-a schimbat. Acum merg din nou spre miazăzi. Și au mai omorât pe cineva aici.
În valea aceea dintre două dealuri nu era cenușă, însă, după ce căutară nițel, dădură peste un leș. Un bărbat făcut covrig și îndesat sub niște tufe. Avea ceafa zdrobită și ochii scoși din orbite din pricina loviturii. Nimeni nu îl recunoscu, deși purta haine din Shienar.
— N-o sa pierdem vremea să îngropam o Iscoada a Celui Întunecat, mormăi Ingtar. Pornim spre miazăzi. Și făcu întocmai, aproape înainte să termine de vorbit.
Ziua trecu ca și cea de dinainte. Uno cerceta urmele și baligile și zicea că mai reduseseră distanța. La căderea nopții nu văzuseră nici un troloc și nici o Iscoadă a Celui Întunecat, iar a doua zi de dimineață găsiră o altă tabără părăsită – unde fusese un alt omor, așa spunea Hurin – și iar schimbaseră direcția, de data asta spre nord-vest. După mai puțin de două ore dădură peste un alt leș, un bărbat cu capul despicat de o lovitură de topor, și o altă schimbare de direcție. Din nou spre miazăzi. Din nou reduseseră distanța, după cum zicea Uno. Din nou nu văzură nimic până seara, în afară de niște ferme în depărtare. Și ziua următoare fu la fel, schimbări de direcție, omoruri și tot restul. Și următoarea la fel.
Fiecare zi îi aducea puțin mai aproape de cei pe care îi urmăreau, dar Ingtar spumega. Propuse să taie drept când urma își schimbă direcția dimineață – cu siguranță aveau să descopere că urma mergea din nou spre miazăzi și așa puteau câștiga timp – însă, înainte să apuce cineva să vorbească, spuse că nu era o idee bună, căci se putea întâmpla ca oamenii pe care îi urmăreau să nu se mai îndrepte spre miazăzi. Îi îndemnă pe toți să iuțească pasul, să pornească la drum mai devreme și să nu se oprească până la lăsarea întunericului. Le aduse aminte de însărcinarea pe care le-o dăduse Suprema Înscăunată, să găsească Cornul lui Vaiere și să nu lase nimic să le stea în cale. Le vorbi despre gloria care îi aștepta, despre cum aveau să fie pomeniți în povești și în istorie, în poveștile Menestrelilor și în cântecele barzilor – bărbații care au găsit Cornul. Le vorbea ca și cum nu se mai putea opri și se uita mereu la urmele de pe jos, ca și cum la capătul lor s-ar fi aflat Lumina. Până și Uno începu să se uite chiorâș la el.
Și așa ajunseră la Râul Erinin.
După părerea lui Rand, nu era un sat adevărat. Își duse calul printre copaci și se uită iscoditor la cele câteva case luminate de soarele dimineții, cu acoperișuri de șindrilă și cu streșinile până la pământ, care se vedeau pe vârful unui deal ce se înălța deasupra râului. Puțini oameni treceau pe acolo. Ridicaseră tabăra de doar câteva ceasuri, dar avuseseră timp destul să găsească urmele locului unde poposiseră Iscoadele Celui Întunecat, dacă lucrurile se repetau ca mai înainte. Cu toate acestea, nu văzuseră nimic de felul acesta.
Aici, aproape de locul unde izvora din Osia Lumii, râul nu semăna nici el prea mult cu năvalnicul Erinin din povești. Lat de șaizeci de pași, cu copaci de o parte și de alta și un bac ce aducea mai degrabă a barcă pe o funie groasă ce lega malurile râului. Bacul stătea pregătit de partea cealaltă.
De data aceasta urmele duceau spre niște așezări omenești. Drept spre casele de pe deal. Nimeni nu făcu nici o mișcare pe singura uliță murdară de-a lungul căreia se îngrămădeau casele.
— O fi o cursă, Seniore? întrebă Uno încetișor.
Ingtar dădu poruncile cuvenite și oamenii își pregătiră lăncile și se împrăștiară ca să înconjoare casele. La semnul lui Ingtar, galopară printre case din patru direcții, repezindu-se cu ochi scrutători, cu lăncile în față, copitele cailor făcând praful să se ridice. Nu mișca nimic. Își opriră caii, iar praful începu să se așeze. Rand băgă la loc în tolbă săgeata pe care o pusese în arc și își petrecu arcul peste umăr. Mat și Perrin făcură la fel. Loial și Hurin se mărginiseră să aștepte acolo unde îi lăsase Ingtar și se uitau neliniștiți în jur.
Ingtar le făcu semn cu mâna, iar Rand și ceilalți se alăturară celor din Shienar.
— Nu-mi place cum miroase locul ăsta, murmură Perrin când intrară printre case. Hurin îi aruncă o privire, dar Perrin se uita țintă la el până când Hurin coborî ochii în pământ. Nu miroase cum trebuie.
— Nenorociții de troloci și Iscoadele Celui Întunecat au trecut pe aici fără să se oprească, spuse Uno, arătând spre niște urme pe care cei din Shienar nu le distruseseră. Au mers direct la blestematul ăla de bac, pe care l-au legat de celălalt mal. Sânge și cenușă! Suntem ai naibii de norocoși că nu l-au lăsat în voia apei.
— Unde sunt oamenii? întrebă Loial.
Ușile erau larg deschise, perdelele fluturau la ferestre, însă, în pofida bocăniturilor asurzitoare ale copitelor, nu se arătase nimeni.
— Cercetați casele, porunci Ingtar. Oamenii descălecară și se grăbiră să îndeplinească porunca, dar se întoarseră scuturând din cap.
— Au plecat cu toții, Seniore, spuse Uno. Pur și simplu, au plecat, arde-m-ar. Ca și cum li s-a năzărit să plece în mijlocul zilei. Deodată se opri, arătând insistent spre o casă din spatele lui Ingtar. Acolo e o femeie la fereastră. Cum naiba n-am văzut-o… Porni în fugă spre casă înainte ca vreunul să apuce să facă vreun gest.
— Să n-o sperii! strigă Ingtar. Uno, avem nevoie să ne spună ce s-a întâmplat. Orbi-te-ar Lumina, Uno, să n-o sperii! Bărbatul cu un singur ochi dispăru pe ușa deschisă. Ingtar ridică din nou glasul. Nu vrem să vă facem rău, doamnă. Suntem supușii Seniorului Agelmar din Fal Dara. Nu trebuie să vă temeți. Nu vrem să vă facem rău.