O fereastră de sus se deschise brusc, iar Uno scoase capul, uitându-se înnebunit de jur împrejur. Se trase înapoi, suduind. Coborî cu pași grei, făcând tot soiul de zgomote, de parcă dădea cu piciorul în lucruri de supărare. În cele din urmă se ivi în ușă.
— A plecat, Seniore. Dar era acolo. O femeie îmbrăcată în rochie albă, la fereastră. Am văzut-o. O clipă mi s-a părut chiar că o văd și înăuntru, dar apoi s-a mistuit și… Trase adânc aer în piept. Casa e goală, Seniore. Faptul că nu suduia arăta cât de tulburat era.
— Perdelele, spuse Mat în șoaptă. A sărit așa din pricina unor nenorocite de perdele. Uno îi aruncă o privire tăioasă, apoi se întoarse la calul lui.
— Încotro s-au dus? îl întrebă Rand pe Loial. Crezi că au fugit când au venit Iscoadele Celui întunecat? „Și trolocii, și un Myrddraal. Și acel ceva mult mai rău de care vorbește Hurin. Oameni deștepți, dacă au luat-o de îndată la fugă.”
— Mă tem că i-au luat Iscoadele Celui Întunecat, Rand, zise Loial încetișor. Făcu o strâmbătură din nasul lui mare, ca un bot de animal, aproape dezvelindu-și dinții. Pentru troloci. Rand înghiți în sec; ar fi vrut să nu fi pus o asemenea întrebare – nu era deloc plăcut să te gândești cu ce anume se hrăneau trolocii.
— Indiferent ce s-a petrecut aici, grăi Ingtar, e mâna Iscoadelor Celui Întunecat. Hurin, a fost violență aici? Omoruri? Hurin!
Amușinarul tresări în șa și se uită mirat în jur. Până atunci privise țintă peste râu.
— Violență, Seniore? Da. Omoruri, nu. Sau nu tocmai. Îi aruncă o căutătură piezișă lui Perrin. N-am mai mirosit niciodată așa ceva, Seniore. Dar a fost multă durere aici.
— Te îndoiești că au trecut de partea cealaltă? Crezi că au luat-o din nou înapoi?
— Au trecut râul, Seniore. Hurin se uită neliniștit la celalalt mal. Au trecut dincolo. Însă ce au făcut acolo… Ridică din umeri.
Ingtar dădu din cap.
— Uno, vreau să aduci bacul pe malul ăsta. Și vreau niște oameni care să cerceteze pe celălalt mal înainte să trecem râul. Doar pentru că aici nu a fost nici o cursă nu înseamnă că nu va fi una când vom fi despărțiți de râu. Bacul ăla nu pare destul de mare să ne duca pe toți o dată. Ocupă-te de asta.
Uno făcu o plecăciune și peste câteva clipe Ragan și Masema se ajutau unul pe altul să iasă din armură. După ce se dezbrăcară până la piele, rămânând pe ei doar cu o bucată de pânză legată în jurul șalelor și cu un pumnal lipit de scobitura spatelui, cei doi porniră spre râu pe picioarele lor crăcănate și intrară în apă, începând să-și croiască drum, pas cu pas, de-a lungul frânghiei groase pe care mergea bacul. Funia se lăsa la mijloc destul cât să intre în apă până la brâu, iar curentul era puternic și îi trăgea în aval, însă, mai repede decât se aștepta Rand, se agățau deja de stinghiile bacului, își scoaseră pumnalele și se pierdură printre copaci.
După un timp care păru nesfârșit, cei doi bărbați reapărură și începură să tragă ușor bacul peste râu. Barca se lovi de malul de sub sat, iar Masema o legă, în vreme ce Ragan se grăbi spre locul unde aștepta Ingtar. Era palid la față, cicatricea de pe obraz era parcă și mai pronunțată și părea zguduit.
— Pe celalalt mal… Nu e nici o cursă, Seniore, dar… făcu o plecăciune adâncă, încă ud și tremurând de frig. Trebuie să vezi cu ochii dumitale. Stejarul cel mare, la cincizeci de pași de mal, spre miazăzi. Nu pot spune în cuvinte. Trebuie să vezi cu ochii dumitale.
Ingtar se încruntă, plimbându-și privirea de la Ragan la cealaltă parte a râului. În cele din urmă, spuse:
— Ai făcut treabă bună, Ragan. Amândoi ați făcut treabă bună. Vocea îi deveni mai puternică. Dă-le oamenilor ăstora ceva uscat de șters, Uno. Și vezi dacă găsești prin vreo casă apă pusă pentru ceai. Dacă poți, toarnă și ceva tare în ea. Apoi adu al doilea rând de oameni și animalele de povară. Se întoarse spre Rand. Ești gata să vezi malul de la miazăzi? Porni călare spre bac, împreună cu Hurin și jumătate din lăncieri, fără să aștepte răspunsul lui Rand.
Rand nu șovăi decât o clipă înainte să îl urmeze. Loial i se alătură. Spre mirarea lui, Perrin mergea în fața lor, mohorât. Unii dintre lăncieri, care făceau glume grosolane, descălecară ca să tragă de funie și să treacă bacul de partea cealaltă.
Mat așteptă până în ultimul moment, când unul dintre oameni dezlega bacul, și abia după aceea dădu pinteni calului și urcă și el.
— Trebuia să vin, mai devreme sau mai târziu, nu-i așa? spuse el, gâfâind, fără să vorbească cu cineva anume. Trebuie să-l găsesc.
Rand dădu din cap a încuviințare. Cum Mat arăta la fel de sănătos ca întotdeauna, aproape că uitase de ce îi însoțea. „Ca să găsească pumnalul. N-are decât să ia Ingtar Cornul. Eu nu vreau decât pumnalul pentru Mat.”
— O să-l găsim, Mat.
Mat se uită încruntat la el – aruncând o privire zeflemitoare spre haina lui elegantă – și îi întoarse spatele. Rand oftă.
— Or să se îndrepte lucrurile, Rand, spuse Loial cu glas scăzut. Cumva tot or să se îndrepte.
Bacul începu să se îndepărteze de mal, împotrivindu-se curentului care smucea de frânghie, făcând-o să scârțâie ascuțit. Lăncierii erau niște luntrași foarte curioși – umblau pe punte îmbrăcați în armură, cu săbiile pe spate – însă se descurcau destul de bine.
— Așa am plecat de acasă, zise deodată Perrin. La Taren Ferry. Cizmele luntrașilor bocăneau pe punte, iar apa bolborosea în jurul bacului. Așa am plecat. De data asta are să fie mai rău.
— Cum ar putea fi mai rău? întrebă Rand, însă Perrin nu îi răspunse. Cerceta malul celălalt, iar ochii săi galbeni aproape străluceau, dar nu de nerăbdare.
— Are să fie mai rău. Simt după miros, se mulțumi Perrin să spună. Hurin se uită neliniștit la el, însă asta putea să nu însemne nimic, căci Hurin se uita neliniștit la toată lumea de când plecaseră din Fal Dara.
Bacul se izbi de malul opus cu o bufnitură – scândurile solide se loviră de argila întărită – sub copacii care își întindeau crengile deasupra râului, iar oamenii care trăseseră de frânghie urcară pe cai, mai puțin doi, cărora Ingtar le spuse să se întoarcă după ceilalți. Restul îl urmară pe Ingtar.
— Cincizeci de pași până la un stejar mare, spuse Ingtar pe când intrară în pădure. Tonul îi era sec. Dacă Ragan nu putea vorbi despre asta… Câțiva soldați își desfăcură săbiile din spate și își pregătiră lăncile.
La început lui Rand i se păru că siluetele atârnate de mâini de crengile groase și cenușii ale stejarului erau sperietori. Sperietori purpurii. Apoi recunoscu cele două chipuri. Changu și celălalt bărbat care făcea de strajă împreună cu el. Nidao. Aveau ochii holbați și fața schimonosită de durere. Mai trăiseră mult după ce fuseseră spânzurați.
Perrin scoase un sunet înfundat, aproape un geamăt.
— N-am văzut niciodată ceva mai rău, spuse încet Hurin. N-am simțit niciodată un miros atât de urât, afară de seara aceea, în temnița din Fal Dara.
Rand încercă cu disperare să își golească mintea. Flacăra părea să îi stea în cale, lumina îngrețoșătoare tremura de fiecare dată când înghițea, însă stărui până când fu învăluit de hău. Cu toate acestea, simțea în continuare senzația de greață. Nu afară, ci înăuntru. „Nici nu e de mirare, cu ceea ce văd.” Gândul atinse vidul ca o picătură de apă pe un grătar încins. „Ce li s-a întâmplat?”
— Au fost jupuiți de vii, auzi pe cineva spunând în spatele lui, apoi altcineva varsă. I se păru că era Mat, dar totul era acum atât de departe de el, înăuntrul hăului. Însă și tremurarea aceea îngrețoșătoare era tot acolo. O clipă crezu că are să vomite și el.