— Dați-i jos de acolo, zise Ingtar cu asprime, apoi adaugă: Ardeți-i. Nu putem fi siguri că erau Iscoadele Celui Întunecat. Poate că au fost luați prizonieri. Poate că așa a fost. Să-i lăsăm cel puțin să aibă parte de ultima îmbrățișare a mamei. Oamenii porniră cu băgare de seamă, înarmați cu cuțite; nici măcar celor din Shienar, căliți în lupte, nu le era prea ușor să dea jos trupurile jupuite ale unor oameni pe care îi cunoșteau.
— Te simți bine, Rand? îl întreba Ingtar. Nici eu nu sunt obișnuit cu așa ceva.
— Da… sunt bine, Ingtar. Rand lăsă hăul să piară. Senzația de greață se diminuase; avea încă un gol în stomac, dar îi era mai bine. Ingtar dădu din cap și întoarse calul ca să se uite la bărbații care lucrau.
Îi îngropară simplu. Două gropi săpate în pământ, în care fură puse trupurile, în timp ce restul oamenilor priveau în tăcere. Groparii începură să arunce pământ în morminte, fără multă vorbă.
Rand fu uimit, însă Loial îi explică cu blândețe:
— Cei din Shienar cred că ne tragem din pământ și trebuie să ne întoarcem în pământ. Nu își pun morții în coșciuge, nici nu îi acoperă cu lințoliu și nici nu îi îmbracă. Pământul trebuie să primească trupul gol. „Ultima îmbrățișare a mamei”, așa îi spun ei. Și niciodată nu se rostește mai mult de „Lumina strălucească asupra ta și Creatorul să îți dea adăpost. Ultima îmbrățișare a mamei te întâmpină cu bucurie acasă”. Loial oftă și scutură din capul lui mare. Nu cred că va spune cineva aceste vorbe acum. Indiferent de ce zice Ingtar, e aproape sigur că Nidao și Changu au ucis paznicii de la Poarta Câinelui și le-au lăsat pe Iscoadele Celui Întunecat să intre în fortăreață. Nu văd cine altcineva ar putea fi răspunzător de ceea ce s-a petrecut.
— Atunci cine a tras cu arcul în… în Suprema Înscăunată? izbuti Rand să îngaime. „Cine a tras în mine?” Loial nu spuse nimic.
Uno sosi împreună cu restul oamenilor și cu caii de povară tocmai când ultima lopată de pământ era aruncată în morminte. Cineva îi povestise ce găsiseră acolo, iar bărbatul cu un singur ochi scuipă.
— Afurisiții de troloci fac câteodată asta la marginea Manei. Când vor să-ți zdruncine nervii sau să te facă să nu te mai ții după ei. Arde-m-ar, dar nu înțeleg despre ce a fost vorba aici.
Înainte să plece mai departe, Ingtar își opri calul lângă mormintele fără nume, două movile de pământ care păreau prea mici pentru oameni. După o clipă spuse: „Lumina strălucească asupra voastră și Creatorul să vă dea adăpost. Ultima îmbrățișare a mamei vă întâmpină cu bucurie acasă”. Își înălță capul și se uită pe rând la fiecare. Nu se citea nimic pe nici un chip, cu atât mai puțin pe cel al lui Ingtar.
— L-au salvat pe Seniorul Agelmar la Pasul lui Tarwin, zise el. Mai mulți lăncieri încuviințară. Ingtar se întoarse. Încotro, Hurin?
— Spre miazăzi, Seniore.
— Luați-le urma! După ei!
Pădurea se preschimbă curând într-un ținut ușor vălurit, traversat din loc în loc de câte un pârâiaș cu maluri înalte, unde nu vedeai decât niște ridicături mici sau câte un delușor teșit, care abia de era vrednic să fie numit așa. Era numai bine pentru cai.
Ingtar profită și impuse un ritm rapid și susținut. Din când în când, Rand zarea în depărtare ceea ce părea a fi o fermă și odată ceva ce semăna cu un sat, la câteva mile mai încolo, cu fum ridicându-se din coșurile caselor și sclipind alb în lumina soarelui, însă în jurul lor nu era nici picior de om, doar fâșii lungi de iarbă, presărate ici și colo cu tufe sau copaci, uneori câte un desiș mititel, lat de cel mult o sută de pași.
Ingtar trimise doi oameni călare să cerceteze în față, pe care îi vedeau doar când ajungeau în vârful vreunei ridicături. Ingtar avea un fluier de argint în jurul gâtului, cu care putea să-i cheme înapoi dacă Hurin ar fi cerut schimbarea direcției, însă nu fu nevoie să-l folosească. Spre miazăzi. Mereu spre miazăzi.
— Dacă mergem tot așa, în trei-patru zile o să ajungem la Câmpia lui Talidar, zise Ingtar în timp ce călăreau. Cea mai mare izbândă a lui Artur Aripă-de-Șoim, când Jumate-Oamenii i-au scos pe troloci din Mană și i-au condus în lupta împotriva lui. A durat șase zile și șase nopți și când s-a isprăvit, trolocii au fugit înapoi în Mană și nu au mai îndrăznit niciodată să îl înfrunte. A ridicat un monument acolo, în amintirea victoriei, o săgeată înaltă de o mie de palme. Nu a vrut să își pună numele pe ea, ci a trecut numele celor care căzuseră în bătălie, și în vârf a pus un soare de aur, semn că în acel loc Lumina a învins Umbra.
— Mi-ar plăcea să văd și eu asta, spuse Loial. N-am auzit niciodată de acest monument.
Ingtar rămase tăcut câteva clipe, iar când vorbi din nou, glasul îi era scăzut.
— Nu mai există, Ziditorule. Când Aripă-de-Șoim a murit, cei care s-au bătut pe imperiul lui nu au suportat să lase în picioare un monument închinat unei victorii de-a sa, chiar dacă pe el nu era înscris numele lui Artur. Nu a mai rămas decât movila pe care se înălța odinioară. Peste trei sau patru zile o s-o vedem. Tonul lui nu îmbia la prea multe discuții.
Soarele era sus pe cer când trecură pe lângă o construcție pătrată, din cărămizi tencuite, aflată la mai puțin de o milă de ei. Nu era foarte înaltă, doar două caturi mai erau în picioare, dar se întindea pe o bucată bună de pământ. Părea părăsită de foarte multă vreme; din acoperișurile prăbușite nu mai rămăseseră decât câteva țigle înnegrite care atârnau de niște căpriori, tencuiala odată albă căzuse, scoțând la iveală cărămida întunecată, mâncată de vreme, de dedesubt, zidurile năruite lăsau să se vadă curțile și încăperile dărăpănate din interior. Printre crăpăturile din fostele curți interioare creșteau acum tufe și chiar și copaci.
— Un conac, îi lămuri Ingtar. Bruma de voie bună pe care o arătase păru să se mistuie când se uită la construcția abandonată. Pe când Harad Dakar încă nu căzuse, cred că moșierul de aici se îngrijea de pământuri cale de o leghe. Probabil că erau livezi. Cei din neamul Hardan țineau foarte mult la livezile lor.
— Harad Dakar? întrebă Rand, iar Ingtar pufni disprețuitor.
— Nu mai învață nimeni istorie? Harad Dakar, capitala neamului Hardan, care trăia odinioară chiar pe aceste locuri.
— Am văzut o hartă veche, răspunse Rand cu glasul gâtuit. Știu câte ceva despre neamurile care au dispărut. Maredo, Goaban, Carralain. Dar nu am văzut nici un Hardan pe hartă.
— Au mai fost și alții care acum nu mai există, zise Loial. Mar Haddon, care e acum Haddon Mik. Almoth. Kintara. Războiul de O Sută de Ani a rupt imperiul lui Artur Aripă-de-Șoim în multe neamuri, mai mari și mai mici. Cele mici au fost înghițite de cele mari, sau s-au unit, cum s-a întâmplat cu Altara și Murandy. Cred că ar fi mai bine să spun că au fost împinși să se unească.
— Și ce s-a petrecut după aceea? întrebă Mat. Rand nici nu-și dăduse seama că Perrin și Mat se apropiaseră de ei. Ultima dată când îi văzuse erau în spate, ținându-se cât mai departe de Rand al’Thor.
— Nu au rezistat, răspunse Ogierul. Recoltele erau slabe, sau negoțul nu mergea bine. Sau oamenii își pierdeau puterile. Ceva nu mergea bine, iar neamul decădea. După ce un neam dispărea, pământurile erau adesea luate în stăpânire de un neam vecin, dar nici aceste alipiri nu durau. În timp, ținuturile au fost părăsite cu totul. Au mai rămas niște sate pe ici și pe colo, dar cele mai multe au fost năpădite de buruieni. Au trecut aproape trei sute de ani de când Harad Dakar a fost abandonat, dar chiar și înainte era o enclava, cu un rege care nu putea controla ceea ce se întâmpla între zidurile orașului. Se spune că nu ar mai fi rămas nimic din Harad Dakar. Toate orașele, mai mari sau mai mici, ale neamului Hardan au dispărut; pietrele din care erau clădite au fost luate de fermieri și săteni ca să le folosească prin gospodărie. A dispărut și mare parte din ferme și din sate. Așa am citit, iar ce-am văzut nu dezminte cărțile.