— Timp de aproape o sută de ani Harad Dakar a fost un oraș foarte bogat, zise Ingtar cu amărăciune în glas. Apoi oamenii au plecat, și orașul a fost dărâmat bucată cu bucată. Totul a pierit sau este pe cale să piară. Totul, peste tot, piere. Aproape că nu a mai rămas neam care să stăpânească cu adevărat ținutul însemnat pe hărți, aproape că nu mai este ținut care să fi rămas tot cel însemnat pe hărțile de acum o sută de ani. Când Războiul de O Sută de Ani a luat sfârșit, dacă mergeai de la Mana Pustiitoare până la Marea Furtunilor, treceai de la un neam la altul. Acum mai peste tot nu e decât sălbăticie, ținuturi care nu mai țin de nici un neam. Noi, aici, în Ținuturile de la Hotar, ne luptăm cu Mana Pustiitoare ca să rămânem puternici. Poate că ei nu au avut parte de ceea ce le trebuia ca să își păstreze tăria. Zici că și-au pierdut puterile, Ziditorule? Da, așa a fost, și ce neam care e astăzi întreg nu va dispărea mâine? Omenirea este distrusă. Distrusă ca o barcă luată de ape. Cât va mai dura până când nu va mai rămâne nimic din Ținuturile de la Hotar? Cât va mai dura până când și noi vom dispărea și de aici până la Marea Furtunilor nu vor mai rămâne decât troloci și Pieriți? Se lăsă o tăcere mormântală. Nici măcar Mat nu spuse nimic. Ingtar porni mai departe, adâncit în gândurile lui negre.
După o vreme, cercetașii se întoarseră în galop, stând drepți în șa, cu sulițele ridicate spre cer.
— E un sat în fața, Seniore. Nu ne-au văzut, dar drumul nostru duce exact acolo.
Ingtar se scutură de posomoreala care-l cuprinsese, dar nu scoase nici o vorbă până nu ajunseră în vârful unei coame de unde se vedea satul; le porunci să se oprească, iar el scoase o oglindă din desagi și o ridică să se uite la sat.
Rand cercetă satul cu luare-aminte. Era la fel de mare ca Emond’s Field, dar nu foarte mare, dacă îl compara cu alte orașe pe care le văzuse de când plecase din cele Două Râuri. Casele erau toate joase și tencuite cu lut alb și părea că pe acoperișurile înclinate crește iarba. Vreo zece mori de vânt, răsfirate prin tot satul, se învârteau leneș, iar brațele lor lungi, acoperite cu pânză, scânteiau în soare. Satul era împrejmuit cu un zid scund, înalt până la piept și acoperit de iarbă, iar afară era un șanț lat cu țăruși ascuțiți pe fund. Nu era nici o poartă în deschizătura din zid pe care o vedea el, însă bănuia că ar fi fost ușor de astupat cu o căruță. Nu zări pe nimeni.
— Nu se vede nici măcar un câine, zise Ingtar, punând oglinda la loc în desagi. Sunteți siguri că nu v-au văzut? îi întrebă pe cercetași.
— Doar dacă au norocul Celui Întunecat, Seniore, răspunse unul dintre bărbați. Nu am urcat pe creastă. Nici atunci nu am zărit nici o mișcare.
Ingtar dădu din cap a încuviințare.
— Urma, Hurin?
Hurin trase adânc aer în piept.
— Spre sat, Seniore. Drept spre sat, din câte îmi dau seama de aici.
— Fiți cu băgare de seamă, porunci Ingtar, strunindu-și calul. Și să nu credeți că, dacă zâmbesc, înseamnă că sunt prietenoși. Dacă o fi cineva pe aici. Îi conduse încet spre sat și întinse mâna să desfacă sabia din teacă.
Rand auzi cum și cei din spatele lui făcură la fel. După o clipă își eliberă și el sabia din teacă. A încerca să rămână în viață nu însemna a încerca să facă pe eroul, hotărî el.
— Crezi că oamenii ăștia le-ar ajuta pe Iscoadele Celui Întunecat? îl întrebă Perrin pe Ingtar. Acesta nu răspunse imediat.
— Nu-i prea plac pe cei din Shienar, spuse el în cele din urmă. Cred că ar trebui să îi apărăm. Noi sau cei din Cairhien. După moartea ultimului rege din Hardan, Cairhien a pretins aceste pământuri. De aici până la Râul Erinin. Însă nu le-au putut păstra. Au renunțat la ele acum aproape o sută de ani. Puținii oameni care mai locuiesc aici nu trebuie să-și facă griji din pricina trolocilor, dar e plin de tâlhari. De asta au construit zidul și șanțul. Toate satele sunt așa. Câmpurile sunt probabil ascunse în vâlcelele din jur, dar nimeni nu trăiește în afară zidurilor. Sunt gata să jure credință oricărui rege care i-ar apăra, dar noi trebuie să ne luptăm cu trolocii. Din pricina asta nu ne prea au la inimă.
Când ajunseră la deschizătura din zid, le zise din nou să fie cu băgare de seamă.
Toate ulițele duceau spre piața satului, dar nu era nimeni prin jur, nimeni la ferestre. Nici măcar un câine, nici măcar o găină. Nici o vietate. Ușile larg deschise se bălăbăneau în bătaia vântului, scârțâind, în contrapunct cu scrâșnetul morilor de vânt. Țărâna bătătorită răsuna de copitele cailor.
— Ca la râu, murmură Hurin, dar altfel. Călărea cu spatele încovoiat, cu capul în pământ, ca și cum încerca să se ascundă în spatele propriilor umeri. A fost violență, dar… nu știu. A fost rău. Miroase urât.
— Uno, spuse Ingtar, ia câțiva oameni și cercetați casele. Dacă găsiți pe cineva, aduceți-l la mine, în piață. Dar aveți grijă să nu speriați pe nimeni. Vreau niște răspunsuri, nu oameni care să fugă ca să-și scape pielea. Îi conduse pe ceilalți soldați spre mijlocul satului, iar Uno îi puse pe cei zece oameni ai lui să descalece.
Rand se codi, mărginindu-se să privească împrejur. Ușile care scârțâiau, morile care scrâșneau, copitele cailor, toate făceau prea mult zgomot, ca și cum nu ar mai fi existat alt sunet pe lume. Se uită atent la case. Perdelele de la ferestrele deschise fluturau în afară. Toate păreau fără viață. Descălecă, oftând, și merse până la cea mai apropiată casă, apoi se opri, zgâindu-se la ușă.
„E doar o ușă. De ce ți-e frica?” Ar fi vrut să nu aibă impresia că de partea cealaltă a ușii se ascundea ceva. O deschise.
Văzu o cameră bine rânduită. Sau mai degrabă așa fusese. Masa era pusă, scaunele cu spătar fuseseră trase în jurul ei, unele feluri de mâncare fuseseră deja aduse. Câteva muște bâzâiau deasupra castroanelor cu napi și mazăre, altele umblau pe friptura rece, în jurul căreia se închegase grăsimea. O felie de friptură rămăsese pe jumătate tăiată; furculița era încă înfiptă în carne, iar cuțitul zăcea într-o parte, ca și cum ar fi fost scăpat din mână. Rand pași înăuntru.
Clip.
Un bărbat chel și zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ținea o femeie cu fața istovită. Totuși, și ea zâmbea. Femeia adăuga mazăre și napi și îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau șase copii, băieți și fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.
Deodată o altă fată scoase un țipăt, arătând cu mâna spre ușa de la intrare. Bărbatul lăsă cuțitul să cadă și se întoarse, apoi începu și el să țipe; chipul i se schimonosi de groază și înșfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil și porni disperată spre ceilalți; gura i se mișca necontenit, în tăcere. Se repeziră toți spre o ușă din spatele încăperii.
Ușa se deschise cu putere și…
Clip.
Rand nu se putea mișca. Muștele care bâzâiau deasupra mesei păreau că fac și mai mult zgomot. Îi ieșeau aburi din gură. Clip.
Un bărbat chel și zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ținea o femeie cu fața istovită. Totuși, și ea zâmbea. Femeia adăugă mazăre și napi și îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau șase copii, băieți și fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.