Deodată o altă fată scoase un țipăt, arătând cu mâna spre ușa de la intrare. Bărbatul lăsă cuțitul să cadă și se întoarse, apoi începu și el să țipe; chipul i se schimonosi de groază și înșfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil și porni disperată spre ceilalți; gura i se mișca necontenit, în tăcere. Se repeziră toți spre o ușă din spatele încăperii.
Ușa se deschise cu putere și…
Clip.
Rand se zbătu, dar parcă îi degeraseră mușchii. În cameră era și mai frig; nici măcar nu putea tremura. Muștele umblau acum pe toată masa. Căută să își golească mintea. Simțea prezența luminii aceleia scârboase, dar nu-i păsa. Trebuia să…
Clip.
Un bărbat chel și zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ținea o femeie cu fața istovită. Totuși, și ea zâmbea. Femeia adaugă mazăre și napi și îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau șase copii, băieți și fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.
Deodată o altă fată scoase un țipat, arătând cu mâna spre ușa de la intrare. Bărbatul lăsă cuțitul să cadă și se întoarse, apoi începu și el să țipe; chipul i se schimonosi de groază și înșfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil și porni disperată spre ceilalți; gura i se mișca necontenit, în tăcere. Se repeziră toți spre o ușă din spatele încăperii.
Ușa se deschise cu putere și…
Clip.
Camera era înghețată. „E atât de frig.” Masa era neagră de muște, pereții erau acoperiți de un strat mișcător de muște, podeaua, tavanul, totul era negru de muște. Începură să se cațere pe Rand, năpădindu-class="underline" îi acoperiră fața, ochii, îi intrară în nas și în gură. „Lumină, ajută-mă. E frig.” Muștele făceau un zgomot ca de tunet. „E frig.” Frigul pătrundea în hău, nu ținea seama de vid, îl cuprindea într-o cămașă de gheață. Disperat, încercă să găsească lumina tremurătoare. I se întorcea stomacul pe dos, dar lumina era caldă. Caldă. Fierbinte. Îi era cald.
Dintr-odată se trezi trăgând de… ceva. Nu știa nici de ce anume, nici cum se petrecuse asta. Pânze de păianjen făcute din oțel. Raze de lună tăiate în piatră. Toate se fărâmițau când le atingea, dar el știa că nu atinsese nimic. Se încrețeau și se topeau din pricina căldurii care se revărsa din el, o căldură ca de la focul dintr-o fierărie, o căldură de parcă ardea întreaga lume, o căldură…
Se mistuiră. Gâfâind, se uită în jur cu ochii mari. Pe friptura pe jumătate tăiată erau câteva muște. Moarte. Șase muște. „Doar șase.” Mai erau câteva și în castroane, vreo șase pete negre printre legumele reci. Toate moarte. Ieși împleticindu-se din casă.
Mat se ivi dintr-o casă de partea cealaltă a uliței, scuturând din cap.
— Nu e nimeni acolo, îi spuse lui Perrin, care nu descălecase. Parcă s-ar fi ridicat în mijlocul mesei și ar fi plecat. Se auzi un strigat dinspre piață.
— Au găsit ceva, zise Perrin, dând pinteni calului. Mat se urcă în șa și porni în galop după el.
Rand încalecă mai încet; armăsarul zvârli din picioare, ca și cum îi simțea tulburarea. În drum spre piață aruncă câte o privire la case, dar nu se încumetă să se uite prea mult la ele. „Mat a intrat într-o casă și nu a pățit nimic.” Se hotărî să nu mai pună piciorul în nici o casă din acel sat. Îl îmboldi pe Roșcat și iuți pasul.
Toți stăteau încremeniți în fața unei case cu uși duble, late. Rand nu credea să fie vreun han pentru că, în primul rând, nu avea firmă. Poate că era un loc unde se întâlneau sătenii. Se alătura celorlalți și se uită și el.
Un bărbat era țintuit de ușă, cu mâinile și picioarele desfăcute; piroane groase îi străpungeau încheieturile și umerii. Alte piroane îi fuseseră împlântate în ochi, ca să-i țină capul drept. Pe obraji era sânge închegat. Urmele pe care le lăsase în lemnul ușii cu cizmele arătau că era viu când se petrecuse totul. Sau cel puțin când începuse.
Lui Rand îi îngheță sângele în vene. Nu era om. Veșmintele acelea negre, mai negre ca smoala, nu fuseseră niciodată purtate de o ființă omenească. Vântul umfla un capăt al mantiei prinse în spatele trupului – ceea ce nu se întâmpla întotdeauna, o știa prea bine; vântul nu atingea mereu acele veșminte – dar fața aceea spălăcită nu avea ochi.
— Un Myrddraal, bâigui el, iar vorbele lui îi scoaseră pe ceilalți din amorțeală. Începură să se miște din nou.
— Cine, începu Mat, după care se opri, ca să înghită. Cine a putut face așa ceva unui Pierit? întrebă el cu o voce ușor pițigăiată.
— Nu știu, spuse Ingtar. Nu știu. Se uită de jur împrejur, cercetând fiecare chip, sau poate că doar îi număra, ca să fie sigur că erau toți acolo. Și nu cred că vom mai afla ceva de aici. Pornim, încălecați! Hurin, găsește urma.
— Da, Seniore. Da. Bucuros. Pe acolo, Seniore. Se îndreaptă tot spre miazăzi.
Se îndepărtară, lăsând Myrddraalul atârnat acolo, cu mantia neagră umflată de vânt. Hurin ieși primul din sat, de data aceasta nemaiașteptându-l pe Ingtar, iar Rand îl urmă îndeaproape.
11
Licăririle Pânzei
De data aceasta, Ingtar puse capăt marșului când soarele era încă deasupra orizontului. Cei din Shienar, deși întăriți în luptă, se resimțeau după cele văzute în sat. Ingtar nu se mai oprise niciodată atât de devreme, iar locul pe care îl alese pentru tabără părea că poate fi apărat. Era o vâlcea adâncă, aproape rotundă și îndeajuns de mare încât să cuprindă cu ușurință oamenii și caii. Laturile erau acoperite de pâlcuri răzlețe de stejari pitici și de tufe. Fundul văii era destul de jos cât să îi ascundă pe cei din tabără chiar și fără copaci. În ținutul acela s-ar fi putut chiar spune că sunt între dealuri.
— Tot ce zic, îl auzi pe Uno spunându-i lui Ragan în timp ce descălecau, e că am văzut-o, arde-te-ar. Chiar înainte să dăm peste blestematul ala de Pierit. Aceeași nenorocită de femeie pe care am văzut-o și în satul de lângă bac. Era acolo și apoi, fir-ar să fie, a dispărut. Tu poți să zici ce vrei, dar ai grijă ce spui, altminteri o să te jupoi de viu și o să-ți ard pielea aia afurisită, blestemat de băutor de lapte.
Rand rămase cu un picior pe pământ și cu celălalt agățat în scară. „Aceeași femeie? Dar nu era nici o femeie la bac, doar niște perdele care fluturau în vânt. Și, chiar de ar fi fost, n-ar fi avut cum să ajungă în satul ăla înaintea noastră. Satul…”
Încercă să își scoată aceste gânduri din cap. Mai mult chiar decât de Pieritul pironit de ușă, voia să uite de camera aceea, de muște, de oamenii care erau și nu erau acolo. Myrddraalul fusese aievea – toata lumea văzuse asta – dar camera… „Poate că înnebunesc în cele din urmă.” Ar fi vrut ca Moiraine să fie acolo, să vorbească cu ea. „Să vrei să fie aici o Aes Sedai. Chiar că ești nebun. Ai scăpat, acum stai deoparte. Dar oare chiar am scăpat? Ce s-a întâmplat acolo?”
— Caii de povară și proviziile la mijloc, porunci Ingtar când lăncierii începură să facă tabăra. Bușumați caii, apoi înșeuați-i din nou, în caz că va trebui să ne mișcăm repede. Fiecare să doarmă lângă calul lui. Astă-seară nu vom face focul. Străjile se schimbă la fiecare două ore. Uno, vreau să trimiți cercetași, să meargă cât pot de departe și să se întoarcă înainte de căderea nopții. Vreau să știu ce ne așteaptă.