„O simte și el, își spuse Rand. Nu sunt doar niște Iscoade ale Celui Întunecat, câțiva troloci și poate încă un Pierit.” Doar niște Iscoade, câțiva troloci și poate un Pierit! Cu doar câteva zile în urma nu ar fi vorbit așa. Pe atunci, chiar și în Ținuturile de la Hotar, chiar și la o zi depărtare de Mana Pustiitoare, Iscoadele Celui Întunecat, trolocii și Pieriții îl făceau să viseze urât. Înainte să fi văzut un Myrddraal țintuit de o ușă. „Ce a putut face așa ceva?” Înainte să fi intrat într-o cameră în care masa și râsetele unei familii fuseseră curmate. „Probabil că a fost doar închipuirea mea. Asta trebuie să fi fost.” Nici el nu părea prea convins. Nu-și închipuise vântul din vârful turnului, iar Suprema Înscăunată nu fusese nici ea o închipuire.
— Rand? Tresări când îl auzi pe Ingtar lângă umărul lui. Ai de gând să stai toată noaptea cu un picior în scară?
Rand puse și celalalt picior pe pământ.
— Ingtar, ce s-a petrecut în satul ăla?
— I-au luat trolocii. Așa cum au făcut și cu oamenii de la bac. Asta a fost. Pieritul… Ingtar ridică din umeri și se uită țintă la bocceaua turtită, învelită în pânză groasă, mare și pătrățoasă, pe care o ținea în brațe; se uita la ea, ca și cum ar fi văzut taine ascunse pe care ar fi preferat să nu le știe. Trolocii i-au luat ca să aibă de mâncare. Fac câteodată asta și în satele și fermele de lângă Mană, dacă se întâmplă să treacă noaptea de turnurile de la hotar. Uneori, oamenii se întorc înapoi, alteori nu. Uneori se întorc și aproape că am vrea să nu fi venit. Nu întotdeauna trolocii ucid înainte să înceapă să măcelărească. Iar Jumate-Oamenii își au și ei… plăcerile lor. Mult mai sângeroase decât ceea ce fac trolocii. Vocea îi era calmă, ca și cum ar fi vorbit despre ceva cât se poate de firesc, și probabil că, fiind soldat din Shienar, chiar așa era.
Rand trase adânc aer în piept, încercând să scape de golul din stomac.
— Pieritul de acolo nu a dus-o prea bine, Ingtar. Cine ar putea țintui de viu un Myrddraal de o ușă?
Ingtar șovăi, scuturând din cap, apoi îi întinse bocceaua lui Rand.
— Uite. Moiraine Sedai mi-a spus să ți-o dau la prima oprire la sud de Erinin. Nu știu ce e în ea, dar mi-a zis că o să ai nevoie de ea. Mi-a mai spus să îți zic să ai grijă de ea; viața ta ar putea depinde de bocceaua asta.
Rand o luă fără tragere de inimă; i se făcu pielea de găină când o atinse. Înăuntru era ceva moale. Poate niște pânză. O ținea cu mare atenție. „Nici el nu vrea să se gândească la Myrddraal. Ce s-a întâmplat în camera aia?” Își dădu brusc seama că prefera să se gândească la Pierit sau chiar și la camera aceea, decât la ceea ce îi trimisese Moiraine.
— Mi-a mai zis să îți spun că, dacă mi se întâmplă ceva, lăncierii te vor urma pe tine.
— Pe mine? Rand rămase cu gura căscată, uitând și de boccea, și de tot. Ingtar îi văzu privirea neîncrezătoare și dădu liniștit din cap, a încuviințare. Asta e curată nebunie! Ingtar, în viața mea n-am condus oameni – cel mult am mers cu oile la pășune, dar nici ele nu-mi dădeau ascultare. În plus, nu Moiraine trebuie să hotărască cine îți ia locul. Uno ar trebui s-o facă, de bună seamă.
— Uno și cu mine am fost chemați la Seniorul Agelmar în dimineața în care am plecat. Era și Moiraine Sedai acolo, dar pe toate astea mi le-a spus Seniorul Agelmar. Tu mă vei înlocui dacă mi se întâmplă ceva.
— Dar de ce, Ingtar? De ce? Era limpede că aici era mâna lui Moiraine, a ei și a Supremei Înscăunate, care îl împingeau pe calea pe care ele o aleseseră pentru el, dar trebuia să pună această întrebare.
Ingtar îl privi ca și cum nici el nu înțelegea, dar el era soldat și, în nesfârșitul război de-a lungul Manei Pustiitoare, se obișnuise să primească porunci curioase.
— Am auzit zvonuri din încăperile femeilor, că ai fi de fapt… Dădu din mână. Nu contează. Știu că o să tăgăduiești. Tot așa cum nu vrei să recunoști că ai o înfățișare deosebită. Moiraine Sedai spune că ești păstor, dar n-am văzut niciodată un păstor care să aibă o sabie cu pecetea bâtlanului. Nu contează. N-o să pretind că și eu tot pe tine te-aș fi ales, dar cred că vei putea să faci ce trebuie. La nevoie, îți vei face datoria.
Lui Rand îi veni să spună că nu era datoria lui, dar, în loc de asta, întrebă:
— Cine altcineva în afară de Uno mai știe despre asta, Ingtar?
— Toți lăncierii. Așa este obiceiul. Fiecare știe cine urmează dacă cel care conduce cade în luptă. Un lanț neîntrerupt care merge până la ultimul om rămas în viață, chiar dacă acesta nu e decât un simplu grăjdar. Așa, chiar dacă este ultimul, nu este doar un soldat rămas în urmă care fuge ca să-și scape pielea. Are comanda, iar datoria îi impune să facă ceea ce trebuie. Dacă eu o să primesc ultima îmbrățișare a mamei, tu vei prelua comanda. Vei găsi Cornul și îl vei duce acolo unde îi este locul. Așa vei face. Ultimele cuvinte le rosti mai apăsat.
Bocceaua din mâna lui Rand atârna ca un bolovan. „Lumină, e la o sută de mile depărtare și tot mă ajunge și mă trage de lesă. Pe aici, Rand. Pe aici. Ești Dragonul Renăscut, Rand.”
— Nu vreau să preiau eu comanda. N-o să accept. Lumină, sunt păstor! De ce nu vrea nimeni să mă creadă?
— Îți vei face datoria, Rand. Dacă cel din frunte își pierde puterile, totul în jurul lui se destramă. Deja se destramă prea multe. Pacea fie cu sabia ta, Rand al’Thor.
— Ingtar, eu… Dar Ingtar se îndepărtase deja și se dusese să vadă dacă Uno trimisese deja cercetașii. Rand se zgâi la bocceaua pe care o ținea în brațe și își umezi buzele. Credea că știe ce e înăuntru. Voia să se uite, dar în același timp ar fi vrut să o arunce în foc fără să o desfacă; chiar ar fi făcut asta, dacă ar fi fost sigur că avea să ardă fără ca cineva să vadă ce era înăuntru, dacă ar fi fost sigură că ce era înăuntru avea să ardă. Însă n-o putea desface acolo, unde mai erau și alți ochi.
Cercetă cu privirea de jur împrejur. Oamenii descărcau animalele de povară, unii împărțeau deja bucăți de carne uscată și de pâine nedospită. Mat și Perrin se îngrijeau de cai, iar Loial stătea pe o piatră citind o carte, cu pipa între dinți și un fuior de fum ridicându-se deasupra capului. Rand strânse bocceaua la piept, ca și cum îi era frică să n-o scape, și se furișă printre copaci.
Se așeză în genunchi într-o poieniță ascunsă privirilor de frunzișul des și puse bocceaua pe pământ. O vreme rămase cu ochii ațintiți asupra ei. „Nu se poate să fi făcut așa ceva. Nu se poate.” O voce subțire îi răspunse: „Oh, ba da, se poate. A și făcut-o.” În cele din urmă începu să desfacă nodurile. Noduri făcute cu atâta băgare de seamă încât se vedea clar că e mâna lui Moiraine și nu a vreunui servitor. Nu ar fi îndrăznit să lase vreun servitor să vadă ce e înăuntru.
După ce termină de desfăcut și ultimul nod, scoase ce era împăturit – mâinile îi erau amorțite, iar gura i se uscase. Era o bucată de pânza, nici țesută, nici vopsită, nici pictata. O flamură, albă ca zăpada, îndeajuns de mare cât să se vadă din orice colț al unui câmp de bătălie. În mijloc era o siluetă unduitoare, ca un șarpe cu solzi aurii și purpurii, dar un șarpe cu patru picioare cu solzi, fiecare având la capăt cinci gheare aurii, un șarpe cu ochii de culoarea soarelui și coamă de leu auriu. O mai văzuse o dată, iar Moiraine îi spusese ce era. Flamura lui Lews Therin Telamon, Lewis Therin Ucigașul-de-Neam, în Războiul Umbrei. Flamura Dragonului.
— Ia uită-te! Uită-te ce are aici! Mat dădu buzna în poieniță. Perrin veni încet în urma lui. Mai întâi haine elegante, mârâi Mat, și acum o flamură! De-acum chiar că toată lumea o să-i zică Senior… Mat se apropiase destul cât să vadă deslușit flamura; făcu ochii mari de uimire. Lumină! Se dădu înapoi, poticnindu-se. Arde-m-ar! Fusese și el acolo când Moiraine le spusese despre flamură. La fel și Perrin.