Rand începu să clocotească de mânie, furios pe Moiraine și pe Suprema Înscăunată, care îl trăgeau și îl împingeau în toate părțile. Înhăță flamura cu amândouă mâinile și o flutură în fața lui Mat. Nu se mai putea stăpâni:
— Da, așa e. Flamura Dragonului. Mat mai făcu un pas în spate. Moiraine vrea să fiu o păpușă care joacă pe sforile din Tar Valon, un Fals Dragon pentru Aes Sedai. Are de gând să-mi vâre asta pe gât. Dar eu n-o să mă las folosit!
Mat se sprijinise de un copac.
— Un Fals Dragon? înghiți în sec. Tu? Asta… asta-i o nebunie.
Perrin nu plecase de lângă el. Se așeză pe vine, cu mâinile pe genunchi, și îl cercetă pe Rand cu ochii lui galbeni. În umbrele serii, păreau că strălucesc.
— Dacă femeile Aes Sedai te vor ca Fals Dragon… Se opri, încruntat, gândindu-se bine înainte să continue. În cele din urmă, spuse încetișor: Rand, tu poți conduce Puterea? Mat simți că se sufocă.
Rand lăsă flamura din mâna; șovăi o clipă doar înainte să dea din cap, ostenit.
— N-am vrut. N-am vrut. Dar… Dar nu cred că știu cum să mă opresc. Camera cu muște îi veni din nou în minte. Nu cred că mă vor lăsa să mă opresc.
— Arde-m-ar, șopti Mat. Sânge și cenușă! Or să ne omoare. Pe toți. Și pe tine, și pe Perrin și pe mine. Dacă Ingtar și ceilalți aud de așa ceva or să ne ia drept Iscoade ale Celui Întunecat și or să ne taie gâtul. Lumină, probabil că or să creadă că am fost părtași la furtul Cornului și la uciderea oamenilor ălora din Fal Dara.
— Taci din gură, Mat, spuse Perrin, liniștit.
— Nu-mi spune mie să tac. Dacă nu ne omoară Ingtar, o să înnebunească Rand și o s-o facă el în locul lui. Arde-m-ar! Arde-m-ar! Mat se lăsă în jos și se așeză pe pământ. De ce nu te-au domolit? Dacă femeile Aes Sedai știu, de ce nu te-au domolit? N-am mai auzit să lase un bărbat care conduce Puterea să umble liber.
— Nu știu toate, oftă Rand. Suprema Înscăunată…
— Suprema Înscăunată! Ea știe? Lumină, nu e de mirare că s-a uitat atât de ciudat la mine.
— … Și Moiraine mi-au spus că sunt Dragonul Renăscut și apoi au zis că pot să merg unde vreau. Nu înțelegi, Mat? Încearcă să se folosească de mine.
— Asta nu schimbă faptul că poți conduce Puterea, murmură Mat. Dacă aș fi în locul tău, până acum aș fi străbătut deja jumătate din drumul până la Oceanul Aryth. Și nu m-aș fi oprit până ce nu aș fi găsit un loc fără femei Aes Sedai. Și fără oameni. Vreau să spun…
— Taci din gură, Mat, spuse Perrin. De ce ești aici, Rand? Cu cât stai mai mult pe lângă oameni, cu atât sunt mai multe șanse ca să afle cineva și să trimită după Aes Sedai. Niște Aes Sedai care nu îți vor mai spune că poți să-ți vezi de treburi. Se opri și se scărpină în cap. Și Mat are dreptate când spune de Ingtar. Nu mă îndoiesc că o să creadă că ești Iscoada Celui Întunecat și o să te omoare. Probabil că o să ne omoare pe toți trei. O s-o facă, chiar dacă se poartă prietenos cu tine. Un Fals Dragon? Și ceilalți la fel. Masema n-o să stea prea mult pe gânduri. Deci de ce nu ai plecat până acum?
Rand ridică din umeri.
— Mă pregăteam să plec, dar a venit Suprema Înscăunată, și apoi au fost furate Cornul și pumnalul, iar Moiraine a zis că Mat e pe moarte și… Lumină, m-am gândit că pot rămâne cu voi cel puțin până găsim pumnalul; m-am gândit că vă pot fi de ajutor. Poate că m-am înșelat.
— Ai venit din pricina pumnalului? întrebă Mat cu glas scăzut. Își frecă nasul și făcu o strâmbătură. Nu m-aș fi gândit. Nu m-am gândit niciodată că vrei să… Aaa! Te simți bine? Vreau să spun, încă nu înnebunești, nu-i așa?
Rand luă o pietricică de pe jos și o aruncă în el.
— Au! Mat își fricționă brațul. Întrebam și eu. Pai, cu toate hainele astea fistichii și oamenii care zic că ești Senior… Nu pari a fi prea întreg la minte.
— Încercam să fug de voi, tâmpitule! Mi-era teamă că o să înnebunesc și o să vă fac rău. Coborî privirea asupra flamurii și vorbi cu glas stins. O să se întâmple și asta cândva, dacă nu îi pun capăt. Lumină, nu știu cum să îi pun capăt.
— De asta mi-e frică și mie, spuse Mat, ridicându-se în picioare. Să nu te superi, Rand, dar cred că o să dorm cât mai departe de tine. Firește, dacă mai rămâi pe aici. Am auzit odată despre un bărbat care conducea Puterea. Mi-a povestit garda unui neguțător. Înainte să îl găsească femeile din Ajah Roșie, s-a trezit într-o dimineață și tot satul era distrus. Toate casele, toți oamenii, totul dispăruse, de parcă s-ar fi prăvălit un munte peste ele – mai puțin patul în care dormea.
— În cazul ăsta, Mat, ai face mai bine să dormi lipit de el.
— Oi fi eu nerod, dar vreau să fiu un nerod viu. Mat șovăi, uitându-se pieziș la Rand. Știu că ai venit ca să mă ajuți, și îți mulțumesc. Serios. Dar nu mai ești la fel. Înțelegi asta, nu? Așteptă, ca și cum ar fi vrut un răspuns. Rand nu spuse nimic. În cele din urmă dispăru printre copaci, îndreptându-se spre tabără.
— Și tu? întrebă Rand.
Perrin scutură din cap, iar părul i se zburli și mai mult.
— Nu știu, Rand. Ești la fel, dar ești cumva și altfel. Un bărbat care conduce Puterea; când eram mic mama îmi spunea povești din astea ca să mă sperie. Pur și simplu nu știu. Întinse mâna și atinse un colț al flamurii. În locul tău cred că aș arde asta sau aș îngropa-o. Apoi aș lua-o la fugă cât m-ar ține picioarele, astfel încât femeile Aes Sedai să nu poată pune mâna pe mine. În privința asta Mat avea dreptate. Se ridică în picioare, uitându-se cu ochii mijiți înspre apus, acolo unde cerul căpătase deja o nuanță roșiatică. E vremea să mă întorc în tabără. Gândește-te la ce ți-am spus, Rand. Eu aș lua-o la fugă. Sau poate că tu nu poți fugi. Gândește-te și la asta. Ochii lui galbeni păreau să privească înspre înăuntru, iar în glas i se ghicea oboseala. Uneori nu poți fugi. Apoi plecă și el.
Rand rămase în genunchi, uitându-se țintă la flamura întinsă pe jos.
— Ei, uneori poți într-adevăr s-o iei la fugă, murmură el. Sau poate că mi-a dat asta tocmai ca să fug. Cine știe ce mă așteaptă dacă fug? N-o să fac ce vrea ea. Nu. O să îngrop asta aici. Dar Moiraine zicea că viața mea ar putea depinde de flamura asta, iar femeile Aes Sedai nu mint niciodată… Izbucni brusc în râs. Am ajuns să vorbesc singur. Poate că înnebunesc.
Se întoarse în tabără cu flamura învelită din nou în pânza groasă, legată cu noduri mai puțin meșteșugite decât cele făcute de Moiraine.
Începea să lase întunericul, iar umbrele acopereau pe jumătate vâlceaua. Soldații se pregăteau să se culce, cu caii lângă ei și lăncile la îndemână. Mat și Perrin își făceau și ei culcușul. Rand se uită mâhnit la ei, apoi îl luă pe Roșcat de căpăstru și se duse în celălalt capăt al vâlcelei, unde erau Hurin și Loial. Ogierul renunțase la citit și cerceta cu băgare de seamă piatra pe jumătate îngropată pe care stătuse, urmărind ceva. Hurin se ridică în picioare și mai că făcu o plecăciune în fața lui Rand.
— Sper că nu te superi că dorm și eu aici, Sen… Rand. Îl ascultam pe Ziditor.
— Iată-te și pe tine, Rand, spuse Loial. Știi ce, cred că piatra asta a fost odinioară lucrată. Vezi, e înnegrită de vreme, dar parcă ar fi fost un soi de coloană. Și sunt și niște semne. Nu izbutesc să le deslușesc, dar îmi par cunoscute.
— Poate o să le vezi mai bine dimineață, zise Rand. Dădu jos desagii din spatele Roșcatului. Mă bucur că stai și tu cu noi, Hurin. „Mă bucur că e cineva căruia nu-i e frică de mine. Oare cât o să mai am parte de asta?”