Mută totul într-o parte a desagilor – cămăși și pantaloni de schimb, ciorapi de lână, ace de cusut, cutia cu iască și cu cremene, blidul și cana de tablă, cutia de lemn în care își ținea cuțitul, furculița și lingura, un pachet cu carne uscată și pâine nedospită și toate celelalte lucruri pe care le duce cu el un călător – apoi îndesă flamura învelită în pânză în buzunarul gol. Era umflat și de-abia mai reușea să lege curelele, dar și cealaltă parte era umflată. Era bine așa.
Loial și Hurin părură să-și dea seama în ce stare e, așa că îl lăsară în pace cât luă șaua și căpăstrul de pe Roșcat, îl bușumă cu smocuri de iarbă rupte de pe jos, apoi îl înșeuă la loc. Rand nu mânca cu ei; n-ar fi putut înghiți nici cea mai bună mâncare. Toți trei se culcară lângă piatră, cu o pătură împăturită ca pernă și înveliți cu mantiile.
Tabăra era tăcută, însă Rand rămase treaz până spre miezul nopții. Îi umblau tot felul de gânduri prin minte. Flamura. „Ce încearcă să mă pună să fac?” Satul. „Ce ar putea ucide un Pierit în felul ăsta?” Și, cel mai cumplit, casa din sat. „S-a întâmplat cu adevărat? Deja înnebunesc? Să plec sau să rămân? Trebuie să rămân. Trebuie să-l ajut pe Mat să găsească pumnalul.”
În cele din urmă adormi, istovit și, odată cu somnul, nepoftit, îl împresură hăul, pâlpâind cu o strălucire neliniștitoare, care îi tulbură visele.
Padan Fain se uita în noapte, spre nord, pe deasupra singurului foc din tabăra lui, cu un zâmbet încremenit pe chip, cu ochii reci. Încă se mai considera Padan Fain – în străfundurile sale era Padan Fain – însă fusese schimbat, și știa asta. Acum știa o mulțime de lucruri, mai multe decât ar fi putut bănui vreunul dintre foștii lui stăpâni. Fusese Iscoada Celui Întunecat cu mult înainte ca Ba’alzamon să îl cheme la el și să îl pună pe urmele celor trei tineri din Emond’s Field, să scoată esența din ceea ce știa despre ei, să i-o împărtășească, pentru ca apoi el să le poată simți prezența, să miroasă pe unde au fost, să îi urmărească indiferent încotro se îndreptau. Mai ales pe acela. O parte din el încă mai trăia teama, aducându-și aminte ce îi făcuse Ba’alzamon, dar nu era decât o părticică, ascunsă și înăbușită. Se schimbase. Pe urmele celor trei, ajunsese în Shadar Logoth. Nu vrusese să meargă acolo, dar trebuise să dea ascultare poruncilor primite. Iar în Shadar Logoth…
Fain trase adânc aer în piept și duse mâna la pumnalul cu rubin pe plăsele de la cingătoare. Și acesta venea din Shadar Logoth. Era singura armă pe care o purta, singura de care avea nevoie; parcă făcea parte din el. Acum se simțea din nou întreg. Asta era tot ce conta.
Aruncă o privire de o parte și de alta a focului. Cele douăsprezece Iscoade ale Celui Întunecat care mai rămăseseră, cu hainele, odinioară elegante, sfâșiate și murdare, se strânseseră de o parte în întuneric, uitându-se nu la foc, ci la el. De cealaltă parte stăteau trolocii lui, douăzeci la număr, ochii atât de omenești de pe chipurile lor cu boturi de animal urmărindu-i fiecare mișcare, așa cum pisica pândește un șoarece.
La început îi fusese greu: se trezea în fiecare dimineață și nu se simțea întreg, Pieritul era cel care conducea, spumegând de furie și poruncind să o ia spre miazănoapte, spre Mană, spre Shayol Ghul. Dar încetul cu încetul aceste dimineți de slăbiciune se împuținară și, în cele din urmă.. Își aduse aminte cum ținea toporul în mână și bătea piroanele; dulceața acestei amintiri îl făcu să zâmbească, iar de data aceasta îi zâmbiră și ochii.
Niște planșete îi ajunseră la ureche, iar surâsul îi pieri de pe buze. „N-ar fi trebuit să îi las pe troloci să ia așa de mulți.” Un sat întreg care să-i încetinească. Dacă acele câteva case de la bac n-ar fi fost părăsite, poate că… Dar trolocii erau lacomi din fire și, fericit că îl vede pe Myrddraal murind, nu fusese suficient de atent.
Se uită în treacăt la troloci. Fiecare dintre ei era aproape de două ori mai înalt ca el și îndeajuns de puternic ca să-l facă bucăți cu o singură mână, însă se țineau deoparte, ghemuiți la pământ.
— Ucideți-i. Pe toți. Mâncați cât puteți, iar din ceea ce rămâne faceți un morman – ca să-l găsească prietenii noștri. Puneți capetele în vârf. Cu grijă, de data asta. Râse, apoi se opri brusc. Plecați!
Trolocii se îndepărtară în grabă, scoțând săbiile în formă de seceră și ridicând în aer securile ascuțite. Peste doar câteva clipe se auziră strigăte și zbierete dinspre locul unde erau legați sătenii. Rugămințile, țipetele copiilor fură curmate de un șir de lovituri surde și de strivituri, de parcă ar fi fost sparți niște pepeni.
Fain se întoarse să se uite la tovarășii săi, Iscoadele. Erau și ei tot ai lui, trup și suflet. Cât suflet le mai rămăsese. Fiecare dintre ei se găsea în aceeași situație încâlcită în care se aflase și el înainte să găsească ieșirea. Nici unul dintre ei nu avea unde se duce, așa că îl urmau. Se agățau de el cu ochi temători și rugători.
— Credeți că o să li se facă din nou foame înainte să găsim un alt sat sau o altă fermă? S-ar putea. Credeți că o să-i las să-i mănânce pe unii dintre voi? Poate pe unul sau doi. Nu mai avem prea mulți cai la care să renunțam.
— Ceilalți erau oameni de rând, izbuti să spună o femeie, cu glas tremurat. Avea fața murdară, dar hainele bine croite pe care le purta arătau că se ocupa de negoț și că era bogată. Rochia îi era acum plină de pete, iar în partea de jos era sfâșiată. Erau țărani. Noi am slujit… Eu am slujit…
Fain o întrerupse, iar tonul lui nepăsător dădu și mai multă greutate vorbelor pe care le rosti.
— Ce însemnați voi pentru mine? Nici măcar cât însemnau țăranii ăia. O cireadă de vite pentru troloci. Dacă vreți să trăiți, vitelor, trebuie să îmi fiți de folos.
Femeia rămase fără grai. Începu să plângă cu hohote și deodată toți se porniră să bolborosească, spunându-i de ce folos i-ar fi, bărbați și femei care se bucuraseră de putere și de bogăție înainte să fie chemați la Fal Dara, să își respecte jurămintele. Înșirară numele oamenilor de seamă pe care îi cunoșteau în Ținuturile de la Hotar, în Cairhien și în alte ținuturi. Mormăiră ceva despre lucrurile pe care doar ei le știau despre un ținut sau altul, despre situația politică, alianțele, intrigile, tot ce i-ar putea spune dacă i-ar lăsa să-l slujească. Zarva pe care o făceau se contopea cu zgomotele de la măcelul făcut de troloci.
Fain nu îi băgă în seamă – de când văzuseră ce îi făcuse Pieritului, nu se mai temea să se întoarcă cu spatele la ei – și se îndreptă spre lucrul cel mai de preț. Îngenunche și își trecu mâinile pe deasupra sipetului auriu, bogat împodobit; simțea puterea închisă înăuntru. Trebuise să pună un troloc să îl care – nu se încredea într-atât în oameni încât să îi lase să îl ducă ei pe cal; s-ar fi putut ca unele vise de mărire să îi facă să treacă peste frică, iar trolocii nu visau decât să ucidă – și încă nu se dumirise cum se deschide. Dar avea să vină și clipa aceea. Toate aveau să vină. Toate.
Își scoase pumnalul din teacă și îl puse pe sipet, apoi se culcă lângă foc. Pumnalul îl păzea mai bine decât orice om sau troloc. Văzuseră cu toții ce se întâmplase singura dată când îl folosise; nimeni nu s-ar fi apropiat de pumnal fără să poruncească el, și chiar și atunci ar fi făcut-o fără tragere de inimă.
Învelit în pături, se uită spre nord. Acum nu mai simțea prezența lui al’Thor, era prea departe. Sau poate că al’Thor făcea iar șmecheria aia și dispărea. Câteodată, în fortăreață, băiatul dispărea pe neașteptate și Fain nu îl mai simțea. Nu știa cum, dar Rand al’Thor se întorcea întotdeauna, la fel de brusc cum dispăruse. Avea să se întoarcă și de data asta.