— De data asta o să vii tu la mine, Rand al’Thor. Până acum te-am urmărit ca un ogar care a luat urma vânatului, dar acum mă urmărești tu. Începu să râdă ca un smintit, dar nu îi păsa. Nebunia era parte din el. Vino la mine, al’Thor. Dansul nici n-a început. Vom dansa la Capul Toman și voi scăpa de tine. Te voi vedea mort, în sfârșit.
12
Prinsă în Pânză
Egwene se grăbi pe urmele lui Nynaeve, către grupul de Aes Sedai care se adunaseră în jurul palanchinului purtat de cai al Supremei Înscăunate. Dorința de a afla care era pricina tulburărilor din Fal Dara era mai puternică până și decât neliniștea pe care o simțea pentru Rand. Pe el, cel puțin deocamdată, nu-l putea ajuta. Bela, iapa ei cea flocoasă, se afla împreuna cu caii femeilor Aes Sedai, la fel ca și animalul pe care călărise Nynaeve.
Străjerii, cu mâinile pe mânerele săbiilor și cu ochii cercetând fără încetare împrejurimile, alcătuiau o pavăză de oțel împrejurul femeilor și al palanchinului. Astfel, în curte rămăsese încă o insulă de relativă liniște, în timp ce, împrejur, soldații din Shienar încă alergau printre locuitorii înspăimântați ai fortăreței. Egwene se înghesui alături de Nynaeve – amândouă nebăgate în seamă. Străjerii le aruncară o singură privire grăbită – știau cu toții că cele doua aveau să plece împreună cu Suprema Înscăunată. Până la urmă, fata izbuti să audă îndeajuns de multe șoapte pentru a afla povestea săgeții care apăruse ca din pământ și a arcașului care nu fusese încă prins.
Cu ochii mari, mult prea tulburată pentru a se mai gândi că era înconjurată de Aes Sedai, Egwene se opri. O încercare de a-i lua viața Supremei Înscăunate. Era ceva peste putință de înțeles.
Suprema ședea în palanchin, cu perdelele trase în laturi, cu chipul întors spre Seniorul Agelmar. Toate privirile erau atrase de pata de sânge de pe mâneca ei.
— Fiule, ai să găsești arcașul sau n-ai să-l găsești. Indiferent de ce se va întâmpla, eu, una, am treburi la fel de urgente în Tar Valon ca și Ingtar, în misiunea care i-a fost încredințată. Așa că acum o să plec.
— Dar, Maică, se opuse Seniorul Agelmar, faptul că cineva a încercat să-ți ia viața schimbă totul. Nici acum n-am aflat cine l-a trimis și de ce. Mai stai un ceas, și am să-ți aduc și arcașul și toate răspunsurile.
Suprema râse aspru, fără urmă de veselie.
— Ca să prinzi peștele ăsta, fiul meu, ai nevoie de momeală mai fină și de năvoade mai meșteșugite. Până să reușești tu să-l prinzi, o să fie prea târziu pentru a mai pleca. Sunt prea mulți oameni pe lumea asta care s-ar înveseli nespus să mă vadă moartă, ca să-mi mai fac griji în privința unuia. Dacă se întâmplă să afli ceva, poți să-mi trimiți vești.
Privirile ei dădură ocol turnurilor care se înălțau deasupra curții, precum și crenelurilor și balcoanelor rezervate arcașilor, toate pline de lume, cu toate că de-acum se lăsase tăcerea. Săgeata pornise dintr-unul din aceste locuri.
— Cred că arcașul ăsta a fugit deja din Fal Dara.
— Dar, Maică…
Femeia din palanchin îl întrerupse cu un gest aspru, semn că discuția se încheiase. Nici măcar Seniorului din Fal Dara nu-i era îngăduit s-o bată la cap pe Suprema Înscăunată. Ochii ei se opriră apoi asupra lui Egwene și a lui Nynaeve. Le aruncă o privire sfredelitoare, care o făcu pe Egwene să creadă că știa totul despre ea, chiar și lucrurile pe care le-ar fi dorit tăinuite. Făcu un pas în spate, apoi își dădu seama unde se află și făcu o plecăciune, întrebându-se dacă o nimerise. Nu-i spusese nimeni ce trebuia să facă când se întâlnea cu Suprema Înscăunată. Nynaeve rămase țeapănă, înfruntând privirea Supremei. Cu toate astea, pipăind încoace și încolo până ce găsi mâna lui Egwene, o apucă și o strânse la fel de tare pe cât strângea și cealaltă.
— Deci iată-ți și fetele, Moiraine, spuse Suprema.
Moiraine înclină din cap, aproape nevăzut, iar celelalte Aes Sedai se întoarseră să le cântărească din priviri pe femeile din Ținutul celor Două Râuri. Egwene înghiți în sec. Toate arătau ca niște persoane înțelepte, care știau lucruri pe care cei din jurul lor nici nu le bănuiau. Faptul că știa de-acum că așa și era nu o ajuta deloc.
— Da, simt că în fiecare dintre ele pâlpâie o scânteie puternică. Dar ce soi de flacără se va aprinde? Asta-i întrebarea, nu-i așa?
Egwene își simțea gura uscata ca nisipul. Îl văzuse cândva pe jupan Padwhin, tâmplarul din satul său natal, care se uita la uneltele sale cam la fel cum se uita Suprema la ele două. Asta folosește la ceva, asta la altceva…
— E timpul să mergem, spuse dintr-odată Suprema. Pe cai! Seniorul Agelmar și cu mine putem rosti ceea ce trebuie rostit și fără ca voi să vă holbați ca niște novice în ziua lor liberă. Hai, pe cai!
La porunca ei, Străjerii se împrăștiară urcându-se fiecare în șaua lui, la fel de vigilenți, iar femeile Aes Sedai, în afară de Leane, o porniră și ele către caii lor, cu mersul elegant, parcă plutind prin aer. Tocmai când Egwene și Nynaeve dădeau să se întoarcă, pentru a încăleca, la rândul lor, alături de Seniorul Agelmar apăru un slujitor care aducea o cupă de argint. Strâmbând din buze, nemulțumit, Agelmar o luă.
— Odată cu această cupă pe care ți-o întind, Maică primește și dorința mea ca în această zi să-ți meargă bine, la fel ca în fiecare…
Egwene nu mai izbuti să audă nimic altceva, deoarece tocmai se urca în șa. Până să apuce să mângâie ușor gâtul flocos al Belei, și să-și aranjeze fustele, palanchinul o și pornise către porțile deschise. Caii înaintau fără să aibă nevoie de frâie sau de vizitiu. Leane călărea în spatele lui, cu toiagul proptit în scări. Egwene și Nynaeve se alăturară și ele alaiului.
Acesta fu întâmpinat de urale și strigături de mulțimea care se înghesuia pe străzile orașului. Bătăile ca de tunet ale tobelor și sunetele ascuțite de trâmbiță fură aproape înăbușite. În frunte călăreau Străjerii, cu flamura împodobita cu Flacăra Albă, care flutura în vânt, păzindu-le pe femeile Aes Sedai și îndepărtând mulțimea din calea lor; arcași și sulițași, cu flacăra brodată pe pieptare, îi urmau în rânduri ordonate. După ce alaiul părăsi orașul și o apucă spre miazăzi, sunetul trompetelor se stinse, cu toate că uralele izbucnite din piepturile locuitorilor încă mai răsunau. Egwene întoarse capul de mai multe ori, până ce zidurile și turnurile din Fal Dara dispărură în spatele copacilor și al dealurilor. Nynaeve, care călărea alături de ea, clatină din cap.
— Rand o să fie bine. Îl are pe Seniorul Ingtar și douăzeci de războinici cu el. Oricum nu mai poți face nimic pentru el. Nici una dintre noi nu mai poate.
Și aruncă o privire înspre Moiraine; iapa cea albă și bine țesălată a femeii Aes Sedai și armăsarul înalt și negru al lui Lan alcătuiau o pereche ciudată, care sărea în ochi de undeva, dintr-o latură a alaiului.
— Nu încă, cel puțin, adaugă Nynaeve.
În drumul lor, călăreții o apucară spre apus. Nu călătoreau prea repede. Nici măcar pedestrașii cu armuri ușoare nu se puteau mișca prea iute printre dealurile din Shienar și nu puteau ține pasul pentru multă vreme. Cu toate astea, își dădeau toată silința. De oprit, nu se opreau decât foarte târziu. Suprema nu le îngăduia să poposească decât atunci când aproape nu mai vedeau să întindă corturile, movile albe, turtite, înăuntrul cărora de-abia se putea sta în picioare. Fiecare pereche de Aes Sedai din aceeași Ajah avea un cort al său, iar Suprema și Cronicăreasa dormeau separat. Moiraine împărțea cortul cu cele două surori Albastre. Soldații dormeau pe pământul gol, într-o împrejmuire separată, iar Străjerii se ghemuiau pe lângă corturile femeilor de care erau legați, învelindu-se cu mantiile. Cortul ocupat de surorile Roșii părea ciudat de însingurat, fără vreun Străjer prin preajmă, în timp ce cel al Verzilor arata aproape vesel – cele două Aes Sedai rămâneau adesea afară, târziu în noapte, să stea de vorbă cu cei patru Străjeri pe care-i aduseseră cu ele.