Nynaeve nu izbutise să simtă nimic sau cel puțin așa îi spuse. Când lecția se termină, avea atât de multă asprime în privire și strânsese buzele atât de tare, încât Egwene se temu că era pe punctul să înceapă s-o dojenească pe Verin, ca și cum aceasta ar fi fost o femeie din sat care nu-i dădea pace. Dar Verin nu făcu altceva decât să-i poruncească să închidă din nou ochii, de data aceasta fără Egwene.
Căscând din când în când, aceasta rămase în același loc, privindu-le pe celelalte doua. Se făcuse târziu; trecuse de mult de ceasul când se culca de obicei. Nynaeve era trasă la față, de parcă murise de o săptămână, cu pleoapele strânse de parcă voia să nu le mai deschidă niciodată și cu pumnii albi, încleștați în poală. Egwene nu mai nădăjduia decât ca Meșteresei să nu-i sară țandăra, mai ales după ce-și păstrase stăpânirea de sine atâta vreme.
— Simte cum se revarsă în sufletul tău, spunea Verin. Glasul ei nu se schimbă deloc, numai ca, dintr-odată, ochii începură să-i strălucească. Simte curgerea. Curgerea Puterii. Curge ca o adiere, ca un freamăt blând în văzduh.
Egwene își îndreptă umerii. Așa o călăuzise Verin de fiecare data când izbutise cu adevărat să simtă Puterea curgându-i prin vene.
— O adiere ușoară, care face văzduhul să tresalte de-abia simțit. Ușor.
Deodată, păturile izbucniră în flăcări, ca niște vreascuri. Nynaeve deschise ochii și scoase un țipăt. Egwene nu-și dădu seama dacă nu cumva țipase și ea, la rândul său. Nu știa decât că se trezise stând în picioare și încercând să împingă păturile care ardeau cu piciorul, afară, ca să nu ia foc și cortul. Însă înainte să apuce să le împingă a doua oară, flăcările dispărură, lăsând în urmă firicele de fum care se înălțau din stofa mistuită și un miros de lână arsă.
— Bine, spuse Verin. Nu prea mă așteptam să trebuiască să sting un foc. Hai, copilă, nu leșina. De-acum totul e bine. M-am ocupat eu de toate.
— Eram… eram furioasă, spuse Nynaeve, cu buzele tremurându-i și cu fața albă ca varul. Te auzeam vorbindu-mi despre adieri, despre ce trebuia să fac și, dintr-odată, m-am gândit la foc. Nu… nu voiam să ard nimic. Era numai un foc micuț… în mintea mea.
Se cutremură.
— Mda, la urma urmei focul nu era prea puternic, răspunse Verin, izbucnind în râs, dar se opri când o privi din nou pe Nynaeve. Copilă, te simți bine? Dacă nu, pot să…
Nynaeve clătină din cap, iar Verin încuviință.
— Acum ai nevoie de odihnă. Amândouă de fapt. Am tras prea tare de voi. Trebuie să vă odihniți. Suprema o să ne poruncească să ne trezim și să pornim la drum înainte de revărsatul zorilor.
Ridicându-se în picioare, luă de jos păturile arse.
— Am să pun să vi se aducă altele. Sper că așa ați înțeles amândouă cât de importantă este stăpânirea de sine. Trebuie să învățați să faceți ceea ce v-ați pus în gând și nimic altceva. Dacă absorbiți prea multă Putere, mai multă decât puteți conduce în siguranță – iar acum, să știți că nu puteți îndura prea multă dar asta se va schimba cu timpul – nu doar că i-ați putea vătăma pe cei din jur, dar v-ați putea face rău chiar și vouă înșivă. Ați putea muri sau v-ați putea mistui în foc, pierzându-vă toate înzestrările.
Și, ca și cum nu le-ar fi spus că mergeau pe marginea unei prăpăstii, le ură voioasă somn ușor și plecă. Egwene o îmbrățișă pe Nynaeve și o strânse tare.
— Nu s-a-ntâmplat nimic, Nynaeve. N-ai de ce să fii speriată. După ce înveți să stăpânești…
— Nu sunt speriată, răspunse cealaltă, cu un hohot răgușit de râs și privind pieziș la păturile fumegânde, înainte să dea din cap. Nu mă sperii eu de un foc ca ăsta.
Dar nu se mai uită într-acolo, nici măcar când sosi un Străjer care luă paturile și lăsă altele noi în loc. Verin nu se mai întoarse la ele – de fapt, așa le și spusese. Mai mult, pe măsură ce călătoria lor continua, spre miazăzi și apus, zi după zi, pe cât de repede puteau înainta pedestrașii, Verin nu le acordă mai multă atenție decât Moiraine sau decât alte Aes Sedai. Nu erau, la drept vorbind, neprietenoase, aceste femei, ci doar distante și retrase, ca și cum aveau o sumedenie de probleme pe cap. Răceala lor o făcu pe Egwene să se simtă și mai neliniștită și să-și amintească toate poveștile pe care le auzise în copilărie. Mama ei îi spusese dintotdeauna că poveștile despre Aes Sedai erau numai niște prostii de-ale bărbaților, dar nici ea, nici vreo altă femeie din Emond’s Field nu întâlnise vreodată o astfel de persoană înainte de venirea lui Moiraine. Și Egwene își petrecuse multă vreme împreună cu aceasta din urmă, convingându-se că nu toate femeile Aes Sedai erau așa cum se spunea în povești – reci, preocupate doar de intrigi, distrugând totul, neînduplecate, în calea lor. Cele care frânseseră lumea. Acum știa că de fapt, cei care făcuseră lumea să se frângă fuseseră bărbații Aes Sedai, în timpul când încă existau, în Vârsta Legendelor, dar asta nu o prea ajuta. Nu toate femeile Aes Sedai erau ca în povești, dar câte erau așa, și care anume?
În fiecare noapte, câte una venea în cortul lor – dar erau atât de multe și de amestecate, încât nu o ajutară deloc să-și limpezească gândurile. Alviarin era rece și pusă pe treabă ca un neguțător sosit să cumpere lână și tutun, uimită că la lecție participă și Nynaeve, dar iertătoare, aspră cu greșelile lor, dar dispusă întotdeauna să mai încerce o dată. Alarma Mosvani râdea și își petrecea la fel de multă vreme vorbind despre lume și despre bărbați, ca și cu lecția propriu-zisă. Cu toate astea se arătase mult prea interesată de Rand, Perrin și Mat, pentru ca Egwene să se simtă în largul său. Mai ales de Rand. Cea mai rea dintre toate se dovedi Liandrin, singura care-și purta șalul; celelalte și-l puseseră la adăpost, în bagaje, înainte să plece din Fal Dara. Liandrin se așeză jucându-se cu ciucurii roșii și nu le învăță cine știe ce. Se vedea limpede cât era de reținută. Le puse o seamă de întrebări, de parcă și Egwene, și Nynaeve erau învinuite de vreo crimă – și numai despre cei trei băieți. O ținu așa până când Nynaeve o dădu afară din cort – Egwene nu era sigură de ce o făcuse – și plecă numai după ce le avertiză:
— Aveți mare grijă de voi, fiicele mele. Nu mai sunteți în satul vostru. De-acum pășiți printr-o apă în care freamătă vietăți care vă pot mușca de degete.
În cele din urmă, alaiul ajunse în satul Medo, pe malul Râului Mora, care curgea la hotarul dintre Shienar și Arafel, vărsându-se în Erinin.
Egwene începu să-l viseze pe Rand – era convinsă că asta se întâmpla din pricina întrebărilor femeilor Aes Sedai și pentru că-și făcea griji pentru el, întrebându-se dacă el și ceilalți trebuiseră cumva să pătrundă în Mană, pe urmele Cornului lui Vaiere. Visele se dovediră toate neplăcute, deși la început nu erau decât niște coșmaruri obișnuite. Cu toate astea, în noaptea petrecută în Medo, totul se schimbă.
— Iertare, Aes Sedai, întrebă timidă Egwene, ai văzut-o cumva pe Moiraine Sedai?
Femeia cea zveltă îi făcu semn să se îndepărteze, fluturând din mână, apoi se grăbi pe ulița plină de oameni și luminată de torțe, strigându-i cuiva să aibă grijă de calul său. Făcea parte din Ajah Galbenă, deși nu purta șalul, iar Egwene nu știa nimic altceva despre ea, nici măcar numele. Medo era un sat mic – deși Egwene se simți tulburată atunci când își dădu seama că îi trecuse prin minte așa ceva despre un sat la fel de întins ca Emond’s Field – iar acum era plin de străini – mai mulți chiar decât localnicii. Peste tot, pe ulițele înguste, erau oameni și cai care își croiau drum către chei, trecând pe lângă sătenii care îngenuncheau de câte ori o femeie Aes Sedai se apropia de ei, fără să-i bage în seamă. Lumina aspră a torțelor se revărsa în toate colțurile. Cele două docuri se întindeau în largul Râului Mora ca niște degete de piatră și adăposteau, fiecare, câte două corăbii mici, cu două catarge. În dreptul lor, caii erau ridicați la bord cu ajutorul unor scripeți, al unor frânghii și al unor năvoade legate sub burtă. Alte corăbii – cu parapeți înalți, zdraveni, cu lămpi agățate în vârful catargelor – se înghesuiau în apele râului, vârstate de lumina lunii. Erau deja încărcate sau își așteptau rândul. Bărcile cu vâsle îi duceau pe arcași și pe sulițași.