Din pricina sulițelor ținute vertical, acestea arătau ca niște gândaci uriași care înotau pe deasupra apelor.
La docul din stânga, Egwene o găsi pe Anaiya care urmărea totul și-i grăbea pe cei care nu se mișcau îndeajuns de repede. Deși nu schimbase niciodată mai mult de două vorbe cu ea, Anaiya părea altfel decât celelalte, aducea mai mult cu una din femeile de acasă. Egwene și-o putea imagina în bucătărie, făcând prăjituri, în timp ce la celelalte nu se putea gândi în acest fel.
— Anaiya Sedai, ai văzut-o cumva pe Moiraine Sedai? Trebuie să-i vorbesc.
Femeia întoarse capul, încruntându-se, cu gândurile aiurea.
— Poftim? A, tu erai, copilă? Moiraine a plecat. Iar prietena ta, Nynaeve, s-a îmbarcat deja pe Crăiasa râului. Chiar eu a trebuit s-o urc într-o barcă. Nu se dădea dusă și țipa fără încetare că nu vrea să plece fără tine. Pe Lumină, ce zarva! Ar trebui să te îmbarci și tu. Găsește o barcă dintre cele care se duc către Crăiasa râului. O să călătoriți împreună cu Suprema Înscăunată, așa că ai mare grijă, după ce urci la bord. Fără prostii și fără tămbălău.
— Și pe ce corabie se afla Moiraine Sedai?
— Moiraine nu e pe nici o corabie, copilă. A plecat, deja de două zile, iar Suprema este foarte iritată din pricina asta, răspunse Anaiya, strâmbându-se și clătinând din cap, deși atenția ei era îndreptată tot către lucrători. Întâi dispare Moiraine, împreuna cu Lan, apoi Liandrin, imediat după ea, și apoi Verin și nici una dintre ele nu a lăsat nici măcar o vorbă cuiva. Verin nu și-a luat nici Străjerul. Tomas este foarte îngrijorat pentru ea.
Femeia ridica ochii spre cer. Luna, aflată în creștere, scânteia pe cerul senin.
— Va trebui iarăși să chemam vânturile, iar Supremei nu-i va fi pe plac nici asta. A zis că vrea să ne vadă plecați spre Tar Valon în mai puțin de un ceas și că nu tolerează nici o întârziere. N-aș vreau să fiu în pielea lui Moiraine, sau a lui Liandrin, sau a lui Verin, când vor da iarăși ochii cu ea. O să-și dorească să fie iarăși novice. Haide, copilă, ce s-a-ntâmplat?
Egwene trase adânc aer în piept. Moiraine plecase? Nu se putea! „Trebuie să spun cuiva, cuiva care să nu râdă de mine.” Se gândi cum ar fi arătat Anaiya, în Emond’s Field, ascultând necazurile fiicei ei; imaginea părea potrivită.
— Anaiya Sedai, Rand are necazuri.
Anaiya o cântări din priviri.
— Băiatul acela înalt din satul tău? Deja ți-e dor de el, vrei să spui? Mă rog, nu m-aș mira să aibă necazuri. Așa se întâmplă cu tinerii de vârsta lui. Cu toate că mi s-a părut că era altul – Mat, oare? – care părea mai potrivit pentru un asemenea rol. Bine, bine, copilă. Nu vreau să-mi bat joc de tine sau să nu te bag în seamă. Ce fel de necazuri și de unde știi? Probabil că el și Seniorul Ingtar au recuperat deja Cornul și s-au întors în Fal Dara. Sau, dacă nu, atunci au trebuit să intre în Mană și atunci nu mai e nimic de făcut.
— N… nu cred că sunt în Mană, și nici în Fal Dara. Am visat ceva.
Rostise vorbele aproape cu sfidare. Părea o prostie, atunci când o spunea, dar puțin mai înainte totul păruse atât de real… Un coșmar, dar nu o închipuire. La început apăruse un bărbat cu chipul acoperit de o mască și cu ochii de foc. În ciuda măștii, i se păruse că era uimit să o vadă. Înfățișarea lui o speriase: începuse să tremure, temându-se să nu i se frângă oasele, numai că, dintr-odată, bărbatul dispăruse și ea îl văzuse pe Rand dormind întins pe jos, acoperit cu o mantie. Deasupra lui, în picioare, era o femeie care-l privea. Chipul îi rămăsese în umbră. Un fulger, și dispăruseră amândoi. Și dincolo de tot ceea ce vedea, ca o altă prezență, era senzația primejdiei, ca și cum o capcană era gata să se închidă, înhățând un mielușel care nu bănuia nimic. O capcană cu mulți colți. Ca și cum timpul încetinise, putea vedea cum fălcile de fier se apropiau. Visul nu se terminase când se trezise, așa cum se întâmpla de obicei. Iar primejdia părea atât de mare încât îi venea mereu să privească peste umăr – deși, cumva, știa că Rand, și nu ea, era cel amenințat. Se întrebă dacă femeia fusese cumva Moiraine și se dojeni singură pentru un asemenea gând. Liandrin părea mai potrivită. Sau poate Alarma; și ea se arătase interesată de Rand. Dar nu-i putea spune așa ceva Anaiyei. Pe un ton distant, rosti:
— Anaiya Sedai, știu că pare o prostie, dar Rand este în primejdie, într-o mare primejdie. Am simțit-o. O simt și acum.
Anaiya părea cufundată în gânduri.
— Ei, poftim, spuse ea încet. Pun rămășag că nu s-a gândit nimeni la așa ceva. Ai putea fi o Vestitoare-n vise. Nu-i prea mare nădejde, copilă, dar… N-am mai avut una ca asta de – oh! – de vreo patru sau cinci sute de ani. Iar Căutarea viselor este foarte strâns legată de Prorocire. Dacă poți cu adevărat să faci așa ceva, poate că poți și Profeți. Ce lovitură pentru Roșii! Firește că s-ar putea să fie doar un vis urât, provocat de faptul că te-ai culcat târziu și n-ai avut mâncare caldă și din pricină că am călătorit așa de mult de când am plecat din Fal Dara. Și că ți-e dor de prietenul tău. Mai mult ca sigur că-i așa. Da, da, copilă, știu. Ești îngrijorată pentru el. Oare visul ți-a spus și ce fel de primejdie îl amenință?
— Nu, clătină Egwene din cap. Rand a dispărut pur și simplu, iar eu am simțit primejdia. Și răul. L-am simțit chiar înainte ca el să dispară. Încă îl mai simt, adaugă ea, cutremurându-se și frecându-și palmele.
— Ei, o să mai vorbim despre asta pe corabie. Dacă ești cu adevărat o Vestitoare, am să am grijă să ai parte de toată învățătura de care ai nevoie. Ar trebui să fie și Moiraine aici, ca să… Hei, tu de-acolo! strigă dintr-odată femeia, iar Egwene tresări, la fel ca și bărbatul care tocmai se așezase pe un butoiaș cu vin; cei din jur iuțiră pasul. Ăla trebuie încărcat pe corabie, nu e pentru odihnă. Mai vorbim noi, copilă, după ce pornim. Nu, nătângule! Nu poți să-l ridici singur! Vrei s-o pățești?
Și Anaiya începu să străbată docul cu pași mari, aruncându-i nefericitului sătean niște vorbe mai aspre decât s-ar fi bănuit că putea cunoaște. Egwene rămase cu ochii ațintiți în beznă, către miazăzi. Rand era undeva pe acolo. Nu în Fal Dara, nici în Mană. Era convinsă. „Ai grijă de tine, prostănacule, cu capul tău plin de câlți. Dacă îți găsești moartea până să ajung să te scot din necazuri, am să te jupoi de viu.” Nici măcar nu-i trecu prin minte să se întrebe cum avea să-l ajute, câtă vreme se afla în drum spre Tar Valon. Strângându-și mantia pe lângă trup, porni să caute o barcă pentru a se urca la bordul Crăiesei râului.
13
Din Piatră în Piatră
Rand se trezi la primele raze ale soarelui și se întrebă dacă visează. Se ridică încet în capul oaselor, uitându-se atent în jur. Totul se schimbase, sau aproape totul. Soarele și cerul erau așa cum se aștepta, doar că soarele era ceva mai palid, iar pe cer nu era nici un nor. Loial și Hurin erau încă culcați lângă el, de o parte și de alta, și dormeau înveliți în mantii, iar caii erau priponiți doi pași mai încolo, dar toți ceilalți dispăruseră. Soldații, caii, prietenii lui dispăruseră cu totul.