Și vâlceaua se schimbase, iar acum erau în mijlocul ei și nu la margine. La capul lui Rand se înălța un cilindru de piatră cenușie, înalt de trei șchioape și gros de două palme, acoperit cu sute, poate mii, de desene și semne cioplite adânc, într-o limbă pe care nu o cunoștea. Fundul vâlcelei era pavat cu piatră albă, ca o pardoseală, atât de netedă, încât aproape strălucea. Trepte late și înalte urcau spre buza vâlcelei în cercuri concentrice de piatră diferit colorată. În jurul vâlcelei, copacii erau înnegriți și strâmbi, de parcă ar fi fost pârjoliți de foc. Totul era mai șters decât ar fi trebuit, ca și soarele, care se vedea mai stins, ca prin ceață. Doar că nu era ceață. Doar ei trei și caii păreau a avea consistență. Dar și piatra de sub el părea destul de solidă la atingere. Întinse mâna și îi scutură pe Loial și pe Hurin.
— Treziți-vă! Treziți-vă și spuneți-mi că visez! Hai, treziți-vă!
— S-a făcut dimineață? zise Loial, ridicându-se în capul oaselor, apoi rămase cu gura căscată și făcu ochii din ce în ce mai mari.
Hurin se trezi, surprins, apoi sări în picioare și se uită în toate părțile, săltând ca un purice pe o plită fierbinte.
— Unde suntem? Ce s-a întâmplat? Unde sunt restul? Unde suntem, Senior Rand? Se lăsă în genunchi, frângându-și mâinile, dar ochii încă îi umblau încoace și încolo. Ce s-a întâmplat?
— Nu știu, spuse Rand încetișor. Speram că e vis, dar… Poate că e un vis. Mai avusese visuri care nu erau visuri și nu ținea să își aducă aminte de asta. Se ridică în picioare cu mare băgare de seamă. Totul rămase la fel.
— Nu prea cred, zise Loial. Cercetă coloana și nu părea prea fericit. Sprâncenele lungi îi atârnau până pe obraji, iar urechile păroase parcă i se pleoștiseră. Cred că e aceeași piatră lângă care ne-am culcat aseară. Cred că acum știu ce e. Faptul că știa părea că-l face, de data aceasta, foarte nefericit.
— E… Nu. Că era aceeași piatră nu era mai curios decât ceea ce vedea în jur – Mat, Perrin și soldații din Shienar dispăruți fără urmă, totul preschimbat. „Îmi închipuiam că am scăpat, dar a început din nou, și nimic nu mi se mai pare o nebunie. Doar dacă nu am înnebunit eu.” Se uită la Loial și la Hurin. Nu se purtau ca și cum ar fi fost nebuni; vedeau și ei ce vedea și el. Îi atraseră atenția treptele – șapte culori, de la albastru la roșu. Câte una pentru fiecare Ajah, spuse el.
— Nu, Senior Rand, se tângui Hurin. Nu. Femeile Aes Sedai nu ne-ar face una ca asta. Nu. Eu merg în Lumină!
— Toți mergem în Lumină, spuse Rand. Femeile Aes Sedai n-or să-ți facă rău. „Decât dacă le stai în cale.” Ar putea fi cumva mâna lui Moiraine? Loial, ziceai că știi ce e piatra asta. Ce este?
— Ziceam că bănuiesc ce este, Rand. Era un fascicul dintr-o carte veche, doar câteva pagini, dar pe una dintre ele era desenată această piatră, această Piatră – o spuse în așa fel încât diferența era limpede – sau una foarte asemănătoare. Iar dedesubt scria: „Din Piatră în Piatră merg firele lui «dacă», între lumile care ar putea exista”.
— Ce înseamnă asta, Loial? Nu are nici o noimă.
Ogierul scutură trist din capul lui mare.
— Nu erau decât câteva pagini. Zicea acolo că, în Vârsta Legendelor, acei Aes Sedai care puteau Pluti, cei mai puternici dintre ei, foloseau aceste Pietre. Nu zicea cum, dar, din câte am înțeles eu, probabil că acei Aes Sedai se foloseau cumva de Pietrele astea ca să umble în acele lumi. Aruncă o privire spre copacii arși, apoi își coborî repede ochii în pământ, ca și cum nu voia să se gândească la ce se ascundea dincolo de vâlcea. Totuși, chiar dacă Aes Sedai le pot folosi, sau puteau, nu era nici o Aes Sedai cu noi care să conducă Puterea, așa că tot nu pricep cum de s-a întâmplat una ca asta.
Lui Rand i se făcu pielea de găină. „Aes Sedai se foloseau de ele. În Vârsta Legendelor, când existau bărbați Aes Sedai.” Își aduse vag aminte de hăul care îl împresurase când se culcase și de strălucirea aceea neliniștitoare. Își aminti de camera din sat, de lumina de care se agățase ca să scape. „Dacă era jumătatea masculină a Adevăratului Izvor… Nu, nu se poate. Dar dacă așa e? Lumină, mă întrebam dacă să fug sau nu, și de fapt totul e în capul meu. Poate că eu am făcut să fim aduși aici.” Nu voia să se gândească la asta.
— Lumi care ar putea exista? Nu pricep, Loial.
Ogierul ridică din umeri, tulburat.
— Nici eu, Rand. Zicea cam așa: „Dacă o femeie o ia la stânga sau la dreapta, curgerea Timpului se rupe în două? Roata țese atunci două Pânze? O mie, câte una pentru fiecare mișcare a ei? Cât stelele de multe? Doar una este adevărată, iar celelalte nu sunt decât umbre și oglindiri?” Vezi, nu era prea limpede. Erau mai mult întrebări, care cel mai adesea păreau să se contrazică. Și oricum erau puține pagini. Începu să cerceteze din nou coloana, dar parcă ar fi vrut să o facă să dispară. Se spune că ar fi multe Pietre din astea, împrăștiate în toată lumea, sau erau odinioară, dar n-am auzit să fi găsit cineva vreuna. Niciodată.
— Senior Rand? Acum că se ridicase în picioare, Hurin părea mai liniștit, dar își ținea strâns surtucul, cu amândouă mâinile, și părea preocupat. Senior Rand, o să ne duci înapoi, nu-i așa? Acolo unde ne este locul. Am nevastă și copii. Melia ar fi foarte nefericită dacă aș muri, dar, dacă nici n-o să-mi găsească trupul ca să pot primi ultima îmbrățișare a mamei, va jeli până la sfârșitul zilelor. Înțelegi, Seniore? Nu se poate să nu afle. Trebuie să ne duci înapoi. Și, dacă mor, dacă nu poți să îi duci trupul meu, să-i spui, măcar să știe. Părea să nu se mai îndoiască de ce spune. O urmă de încredere i se strecură în glas.
Rand deschise gura ca să îi mai spună o dată că nu e Senior, dar o închise la loc, fără să scoată nici o vorbă. Acum nu mai conta. „Din cauza ta a ajuns aici.” Ar fi vrut să tăgăduiască, dar știa prea bine ce este, știa că poate conduce Puterea, chiar dacă părea că se întâmpla de la sine. Loial spusese că Aes Sedai se foloseau de Pietrele acelea, adică de Puterea Supremă. Dacă Loial zicea că știe, atunci așa era – Ogierul nu pretindea niciodată că știe lucruri pe care de fapt nu le știa – și nu era nimeni altcineva prin apropiere care ar fi putut conduce Puterea. „Din cauza ta a ajuns aici, tu trebuie să-l ajuți să scape. Trebuie să încerci.”
— O să fac tot ce pot, Hurin. Și, pentru că Hurin era din Shienar, adaugă: Pe Casa și onoarea mea. Casa unui păstor și onoarea unui pastor, dar le voi face să valoreze tot atât cât ale unui Senior.
Hurin își descleștă mâinile de pe surtuc. Până și privirea îi era încrezătoare. Făcu o plecăciune adâncă.
— E o cinste să te slujesc, Seniore.
Rand se simți copleșit de vinovăție. „Acum crede că o să-l duc acasă, căci Seniorii din Shienar își țin întotdeauna făgăduielile. Ce ai de gând sa faci acum, Senior Rand?”
— Gata cu asta, Hurin. Nu te mai pleca în fața mea. Nu sunt… Deodată își dădu seama că nu îi mai putea spune că nu e Senior. Tot ce îi dădea putere amușinarului era încrederea în Seniorul său, și nu putea să-l lipsească de asta, nu acum. Nu în locul acesta. Fără plecăciuni, încheie el, stingherit.
— Cum poruncești, Senior Rand. Hurin avea pe față un zâmbet la fel de larg ca atunci când îl întâlnise prima oară.
Rand își drese glasul.
— Da. Așa să fie.
Îl priveau amândoi, Loial cu luare aminte, Hurin încrezător, așteptând să vadă ce avea să facă. „Eu i-am adus aici. Așa trebuie să fi fost. Deci tot eu trebuie să-i duc înapoi. Iar asta înseamnă că…”