Trase adânc aer în piept și merse pe pietrele albe până la cilindrul acoperit cu semne. Fiecare semn era înconjurat de rânduri scurte într-o limbă pe care nu o cunoștea, litere ciudate care curgeau în curbe și spirale, preschimbându-se pe neașteptate în cârlige zimțate și colțuri ascuțite, apoi curgeau mai departe. Cel puțin nu era limba trolocilor. Codindu-se, puse mâinile pe coloană. Semăna cu o piatră oarecare, uscată și netedă, dar era neobișnuit de alunecoasă, ca o bucată de metal unsă cu ulei.
Închise ochii și își făuri în minte flacăra. Hăul îl cuprinse încet, șovăitor. Știa că era din pricina fricii, frica de ceea ce încerca să facă. Pe măsură ce erau mistuite de flacăra, temerile se înmulțeau. „Nu pot face asta. Să conduc Puterea. Nu vreau. Lumină, trebuie să mai fie și alta cale.” Se încăpățână să își scoată toate gândurile din cap. Își simțea fața plină de broboane de sudoare. Continuă neabătut, împingându-și temerile în flacăra nimicitoare, făcând-o din ce în ce mai mare. Iar vidul era acolo.
Golul îl împresurase. Vedea lumina – saidinul – chiar și cu ochii închiși, simțea căldura care îl înconjura, care înconjura tot, acoperea tot. Tremura ca lumina unei lumânări văzută printr-o bucată de hârtie înmuiată în ulei. Ulei rânced. Ulei puturos.
Se întinse după ea – nu înțelegea prea bine cum, dar fusese ceva, o mișcare către lumină, către saidin – dar nu apucă nimic; era ca și cum și-ar fi trecut mâna prin apă. Parcă era un iaz vâscos, cu mâzgă deasupra și apă curată dedesubt, dar nu izbutea să prindă apa în căușul palmei. I se scurgea tot timpul printre degete, până la ultima picătură. Doar mâzga aceea uleioasă îi rămânea pe piele, înfiorându-l.
Disperat, încercă să făurească o imagine o vâlcelei, așa cum fusese înainte, cu Ingtar și lăncierii dormind lângă cai, cu Mat și Perrin, cu Piatra pe jumătate îngropată. O făuri în afară vidului, lipită de golul care îl învăluia. Încercă să lege aceasta imagine de lumină, să le unească. Vâlceaua de dinainte, el, Loial și Hurin stând toți trei aici. Îl durea capul. Împreună cu Mat, Perrin și oamenii din Shienar. Capul îi ardea. Împreună!
Golul se sparse într-o mie de fărâme ascuțite care îi spintecară mintea.
Cutremurat, se dădu înapoi, împleticindu-se, cu ochii mari. Îl dureau mâinile cu care apăsase pe Piatră, iar brațele și umerii îi zvâcneau; stomacul i se întorsese pe dos din cauza murdăriei pe care o simțea acoperindu-i tot corpul, iar capul… Încercă să respire regulat. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Altădată, golul dispărea ca un balon de săpun, pur și simplu. Nu se spărgea precum sticla. Capul îi era amorțit, ca și cum miile de tăieturi fuseseră atât de rapide, încât durerea nu apucase încă să apară. Însă fiecare dintre ele fusese ca o lovitură de cuțit. Își duse mâna la tâmplă și fu mirat că nu dă de sânge.
Hurin stătea în continuare în picioare, încrezător, uitându-se la el. Amușinarul părea din ce în ce mai sigur că Seniorul Rand făcea ceva. Doar la asta erau buni Seniorii. Apărau pământul și oamenii cu trupurile și viața lor, iar când ceva nu mergea cum trebuie, puneau lucrurile în ordine și se îngrijeau să se facă dreptate. Atâta vreme cât Rand făcea ceva, indiferent ce, Hurin avea să aibă încredere că până la urmă va ieși bine. Doar asta făceau Seniorii. Loial îl privea altfel, încruntat și puțin nedumerit, dar cu aceeași atenție. Rand se întrebă la ce se gândea.
— A meritat să încerc, le spuse. Senzația de ulei rânced pe care o avea în cap – „Lumină, e în mine! Nu vreau să fie în mine!” – începea să dispară încetul cu încetul, dar aproape că îi venea să verse. O să încerc din nou, puțin mai încolo.
Spera să pară sigur pe el. Nu avea habar de cum trebuiau folosite Pietrele sau dacă ceea ce făcuse avea sorți de izbândă. „Poate că sunt niște reguli. Poate trebuie să fac ceva anume. Lumină, dacă nu poți folosi aceeași Piatră de două ori sau…” Renunță să-și mai pună asemenea întrebări. Nu avea nici un rost să se gândească la asta. Trebuia să facă ceva. Uitându-se la Loial și Hurin, credea că știa acum ce vrusese să spună Lan despre datoria care te apasă ca un munte.
— Seniore, cred… Hurin se opri, părând o clipă fâstâcit. Seniore, poate dacă le găsim pe Iscoadele Celui Întunecat, una dintre ele ne va spune cum să ne întoarcem.
— Aș întreba o Iscoadă, ba chiar și pe Cel Întunecat însuși, dacă aș crede că aș putea primi un răspuns, spuse Rand. Dar nu am rămas decât noi trei. Doar noi trei. „Doar eu. Eu sunt cel care trebuie să facă ceva.”
— Am putea să le luam urma, Seniore. Dacă îi prindem…
Rand se zgâi la amușinar.
— Le mai simți încă urma?
— Da, Seniore. Hurin se încruntă. E slabă, palidă, cum e totul în jur, dar o simt. Chiar acolo. Arătă spre buza vâlcelei. Nu înțeleg, Seniore, dar… Aseară aș fi jurat că urma mergea drept pe lângă marginea vâlcelei, pe unde eram noi. Ei bine, acum e în același loc, doar că e aici și e mai slabă, după cum ziceam. Nu slabă din pricină că a trecut multă vreme, ci… Tot ce știu, Senior Rand, e că este aici.
Rand căzu pe gânduri. Dacă Fain și Iscoadele Celui Întunecat erau aici – oriunde era locul acela – ar fi putut ști cum să se întoarcă. Trebuia să știe, ținând cont că ajunseseră până aici. Și la ei erau și Cornul, și pumnalul. Mat trebuia să-și ia pumnalul înapoi. Fie și numai din această pricină, și tot trebuia să-i găsească. Ce îl făcu să se hotărască, își dădu el seama rușinat, era faptul că se temea să mai încerce o dată. Îi era frică să încerce să conducă Puterea. Se temea mai puțin să înfrunte troloci și Iscoade, chiar dacă era singur cu Loial și cu Hurin.
— Atunci o să mergem după Iscoadele Celui Întunecat. Încercă să pară sigur de el, așa cum ar fi fost Lan sau Ingtar. Trebuie să recuperăm Cornul. Dacă nu o să izbutim să îl luam, cel puțin vom ști unde sunt când îl vom găsi din nou pe Ingtar. „Să nu mă întrebe cumva cum o să-l găsim.” Hurin, vezi dacă e într-adevăr urma pe care o căutăm.
Amușinarul sări în șa, bucuros să facă și el ceva, bucuros probabil să se îndepărteze de vâlcea, și se cățără călare pe treptele late și colorate. Copitele animalului răsunau puternic pe piatră, dar nu lăsau nici un semn.
Rand vârî piedicile Roșcatului în desagi – flamura era încă acolo; nu s-ar fi supărat dacă nu ar mai fi găsit-o – apoi își luă arcul și săgețile și încălecă. Mantia lui Thom Merrilin era prinsă în spatele șeii.
Loial se apropie de el, ducându-și calul de căpăstru; așa cum stăteau acum, Ogierul pe jos și Rand călare, capul lui Loial îi ajungea aproape până la umăr. Loial părea încă nedumerit.
— Crezi că ar trebui să rămânem aici? întrebă Rand. Să încerc din nou să folosesc Piatra? Dacă Iscoadele sunt aici, trebuie să le găsim. Nu putem lăsa Cornul lui Vaiere în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat, ai auzit-o doar pe Suprema Înscăunată. Și trebuie să găsim și pumnalul. Fără el, Mat o să moară.
Loial dădu din cap.
— Da, Rand, trebuie. Dar, Rand, Pietrele…
— O să mai găsim și altele. Spuneai că sunt risipite în toată lumea, și dacă sunt toate ca asta – cu tot ce e în jur – n-o să fie prea greu să le găsim.
— Rand, în cartea aia spunea că Pietrele astea sunt de dinainte de Vârsta Legendelor și chiar și Aes Sedai de atunci, deși cei mai puternici le foloseau, nu le înțelegeau. Le foloseau cu Puterea Supremă, Rand. Cum te gândești tu să folosești Piatra asta să ne duci înapoi? Sau alta Piatră pe care am găsi-o?