În căutarea Cornului

O clipă Rand se uita țintă la Ogier, încercând să găsească rapid un răspuns.

— Dacă sunt de dinainte de Vârsta Legendelor, poate că oamenii care le-au clădit nu s-au folosit de Puterea Supremă. Trebuie să mai fie și altă cale. Iscoadele Celui Întunecat au ajuns aici, iar ei precis nu pot folosi Puterea Supremă. O să aflu care e această cale. O să ne întoarcem, Loial. Privi la coloana înaltă de piatră, cu însemnele ei ciudate, și simți fiori pe șira spinării. „Lumină, de n-aș avea nevoie de Puterea Supremă.” Îți făgăduiesc, Loial. Într-un fel sau altul o să ne întoarcem.

Ogierul dădu neîncrezător din cap. Se urcă pe calul lui uriaș și porni după Rand, în sus pe trepte, ca să se alăture lui Hurin.

Ținutul care se întindea în fața lor, plat și ușor vălurit, era acoperit din loc în loc cu păduri, iar între ele se întindeau pajiști, străbătute de o mulțime de pârâiașe. Nu departe de ei lui Rand i se păru că vede încă o bucată pârjolită de pământ. Era o pată palidă, în culori spălăcite. În afară de cercul de piatră din spatele lor, nu se vedea nimic făcut de om. Nu era nimic pe cer, nici fum de la coșul vreunei case, nici pasări, doar câțiva nori și soarele gălbui.

Cu toate acestea, tot ce era în jur părea să-ți amăgească privirea. Ce era aproape și ce era departe arătau firesc. Însă de fiecare dată când Rand întorcea capul, lucrurile care, zărite cu coada ochiului, păreau departe, se năpusteau parcă spre el, ca să fie mai aproape când se uita drept la ele. Era amețitor; până și caii nechezau speriați și-și roteau ochii. Încercă să își miște capul mai încet; lucrurile tot se mutau, dar parcă era puțin mai bine.

— În paginile alea din carte se pomenea ceva de asta? întrebă Rand.

Loial scutură din cap, apoi înghiți în sec, ca și cum i-ar fi părut rău că s-a mișcat.

— Nimic.

— Bănuiesc că nu e nimic de făcut. Încotro, Hurin?

— Spre miazăzi, Senior Rand. Amușinarul își ținea ochii în pământ.

— Spre miazăzi, atunci. „Trebuie să existe o cale să ne întoarcem fără să folosesc Puterea Supremă.” Rand dădu pinteni calului. Încercă să pară nepăsător, ca și cum ce era de făcut nu era defel anevoios. Ce zicea Ingtar? Că în trei sau patru zile ajungem la monumentul lui Artur Aripă-de-Șoim? Mă întreb dacă o să-l găsim și aici. Dacă asta este una din lumile care ar putea exista, poate că e încă în picioare. N-ai vrea să-l vezi, Loial?

Porniră spre miazăzi.

14 Fratele-lup

— Au dispărut? întrebă Ingtar, fără să se uite la cineva anume. Iar gărzile mele nu au văzut nimic. Nimic! Nu se poate să fi dispărut.

Ascultând, Perrin își lăsă umerii în jos și se uită la Mat, care stătea puțin mai încolo, încruntat și mormăind ceva. Din câte vedea Perrin, părea că se ceartă cu sine însuși. Soarele începea să se înalțe deasupra orizontului; trecuse de mult ora la care ar fi trebuit să pornească la drum. Umbrele se întindeau peste vâlcea, lungi și înguste, dar la fel de nemișcate ca și copacii. Caii de povară, încărcați și încolonați, dădeau din picioare, nerăbdători, însă fiecare stătea lângă calul său și aștepta. Uno se apropie cu pași mari.

— Nici o afurisită de urmă, Seniore. Părea jignit; nereușita îi știrbea reputația. Arde-m-ar, nici măcar o amărâtă de zgârietură de copită. Pur și simplu, au dispărut.

— Trei bărbați și trei cai nu pot să dispară așa, bombăni Ingtar. Mai cercetează o data, Uno. Dacă e cineva care poate da de urma lor, tu ești acela.

— Poate au fugit, spuse Mat. Uno se opri și îi aruncă o căutătură mânioasă. „De parcă ar fi blestemat o Aes Sedai”, își spuse Perrin, mirat.

— De ce-ar fi fugit? Glasul lui Ingtar era primejdios de blând. Rand, Ziditorul, amușinarul – amușinarul meu! – de ce ar fi fugit vreunul dintre ei, și cu atât mai puțin toți trei?

Mat ridică din umeri.

— Nu știu. Rand era… Perrin vru să arunce cu ceva în el, să-l lovească, orice, numai să-l facă să se oprească, dar nu putu din pricina lui Ingtar și a lui Uno. Răsuflă ușurat când Mat șovăi, apoi murmură: Nu știu de ce. M-am gândit doar că s-ar putea să fi fugit.

Ingtar făcu o grimasă.

— Să fugă, mormăi el, ca și cum așa ceva ar fi fost cu neputință. Ziditorul poate să umble pe unde vrea, dar Hurin nu ar fi fugit. Și nici Rand al’Thor. Acum știe care îi este datoria. Du-te, Uno. Cercetează din nou pământul. Uno făcu o plecăciune și se îndepărtă în grabă, cu teaca sabiei săltând deasupra umărului. De ce ar pleca Hurin așa, în toiul nopții, fără să spună nimic? Știe ce căutăm. Cum pot eu lua urma scursorilor ălora dacă el nu e aici? Aș da o mie de galbeni pentru o haită de ogari. Dacă n-aș ști că nu-i așa, aș zice că Iscoadele Celui Întunecat au făcut asta, ca să o ia înspre apus sau înspre răsărit fără știrea mea. Pace, nici nu știu dacă sunt convins că nu s-a întâmplat chiar așa. Porni după Uno, pășind apăsat.

Perrin se foi de pe un picior pe altul, neliniștit. Iscoadele Celui Întunecat se îndepărtau cu fiecare clipă și odată cu ei se îndepărtau și Cornul lui Vaiere, și pumnalul din Shadar Logoth. Nu-i venea să creadă că Rand, indiferent în ce se preschimbase, indiferent ce i se întâmplase, ar renunța să le mai caute. „Dar unde a plecat, și de ce?” Loial ar fi putut să-l însoțească pe Rand din prietenie, dar Hurin?

— Poate că într-adevăr a fugit, îngăimă el, apoi privi în jur. Nimeni nu părea să-l fi auzit; nici măcar Mat nu îl băga în seamă. Își trecu o mână prin păr. Și el ar fi fugit, dacă femeile Aes Sedai ar fi zis că e un Fals Dragon. Dar faptul că își făceau griji pentru Rand nu avea să-i ajute să dea de urma Iscoadelor Celui Întunecat.

Mai era o cale pe care putea s-o apuce. Nu voia să apuce pe această cale. Până acum fugise de ea, dar poate că venise vremea să nu mai fugă. „Așa-mi trebuie, după câte i-am spus lui Rand. Aș vrea să pot eu fugi.” Chiar dacă știa ce putea face ca să fie de ajutor – ce trebuia să facă – se codea.

Nimeni nu se uita la el. Nici de s-ar fi uitat, n-ar fi știut ce văd. În cele din urmă, fără tragere de inimă, închise ochii și se lăsă să plutească, își lăsă gândurile să hoinărească în voie, departe de el.

Încă de la început, cu mult înainte ca ochii lui să capete culoarea aurului șlefuit, încercase să tăgăduiască. De la acea primă întâlnire, din acea primă clipă în care își dăduse seama, refuzase să creadă și de atunci tot nu voia să recunoască. Încă nu voia să recunoască.

Gândurile îi zburară, căutând ceea ce trebuia să fie acolo, ce era întotdeauna acolo în ținuturile în care oamenii erau puțini sau răzleți, căutându-i pe frații lui. Nu-i plăcea să îi considere astfel, dar ăsta era adevărul.

La început se temuse că exista o legătură între ceea ce făcea el și Cel Întunecat sau Puterea Supremă – lucruri la fel de rele pentru un bărbat care nu voia decât să fie fierar și să-și trăiască viața în Lumină și în pace. Din acel moment știa câte ceva despre cum îi era lui Rand – îi era frică de el însuși, se simțea murdărit, încă nu trecuse de tot peste asta. Totuși, ceea ce făcea el exista de dinainte ca oamenii să folosească Puterea Supremă, era ceva de la nașterea Timpului. Nu era Puterea, așa îi zisese Moiraine. Ceva care dispăruse de mult și acum apăruse din nou. Și Egwene știa, deși Perrin ar fi preferat să nu știe. Ar fi vrut să nu știe nimeni. Spera că fata nu mai spusese nimănui altcuiva.

Deodată îi simți, simți prezența altor minți. Își simți frații, lupii.

Gândurile lor veneau spre el ca un vârtej de imagini și de emoții. La început nu reușea să deslușească nimic, dar acum putea pune aceste senzații în cuvinte. „Frate-lup. Mirare. Un două-picioare care vorbește.” O imagine neclară, ștearsă, foarte, foarte veche, în care oamenii alergau cu lupii, două haite vânând împreună. „Am auzit că vin din nou vremurile acelea. Tu ești Colț-Lung?”