Vedea imaginea cețoasă a unui bărbat îmbrăcat în piei de animal, cu un cuțit lung în mână, dar, deasupra, în centru, era un lup flocos cu un colț mai lung, un colț de oțel care strălucea în lumina soarelui când animalul conducea haita prin zăpada înaltă, înaintând spre căprioara care însemna viață în locul morții lente prin înfometare, apoi căprioara se zbătea din toate puterile, și soarele scânteia pe albul zăpezii de te dureau ochii, și vântul șuiera prin trecători, spulberând omătul într-o ceață subțire… Numele lupilor aveau în spate o întreagă poveste.
Perrin îl recunoscu pe bărbat. Elyas Machera, cel care îi făcuse prima dată cunoștință cu lupii. Uneori își dorea să nu-l fi întâlnit niciodată.
„Nu”, spuse în gând, și încercă să-și făurească în minte o imagine a lui.
„Da. Am auzit de tine.”
Nu aceasta era imaginea pe care o făurise, un tânăr cu umeri lați și păr castaniu, zbârlit, un tânăr cu o secure la cingătoare, despre care ceilalți credeau că se mișcă și gândește cu încetineală. Tânărul acela era acolo, undeva în imaginea care venea de la lupi, dar mult mai puternică era imaginea unui taur sălbatic, voinic, cu coarne răsucite din metal strălucitor, care alerga prin noapte cu iuțeala și exuberanța tinereții, cu blana cârlionțată lucind în lumina lunii, aruncându-se printre Mantiile Albe călare, iar aerul era proaspăt și rece și sângele de pe coarne atât de roșu…
„Tăuraș.”
Uluit, Perrin pierdu o clipă legătura cu lupii. Nu-și închipuise că îi dăduseră un nume. Ar fi vrut să uite cum îl dobândise. Duse mâna la securea de la cingătoare, cu lama ei în formă de semilună. „Ajute-mi-ar Lumina, am ucis doi oameni. Dacă nu, m-ar fi ucis ei pe mine, și pe Egwene, dar…”
Alungă aceste gânduri – trecuse, și nu mai voia să-și aducă aminte – și le dădu lupilor mirosul lui Rand, al lui Loial și al Hurin, și îi întrebă dacă îl simțiseră pe undeva. Era una dintre calitățile pe care le câștigase odată cu noua culoare a ochilor: putea recunoaște oamenii după miros, chiar dacă nu îi vedea. Și văzul i se ascuțise – acum vedea și noaptea, mai puțin dacă era întuneric beznă. Avea însă întotdeauna grijă să aprindă lămpile și lumânările, câteodată chiar înainte să fie nevoie.
De la lupi veni imaginea unor bărbați călare care se apropiau de vâlcea spre seară. Era ultima dată când simțiseră mirosul sau îi văzuseră pe Rand și pe ceilalți.
Perrin șovăi. Următorul pas n-avea rost decât dacă îi spunea lui Ingtar.
„Mat o să moară dacă nu găsim pumnalul. Arde-te-ar, Rand, de ce ai luat amușinarul cu tine?”
Singura dată când coborâse în temniță cu Egwene, mirosul lui Fain îi ridicase părul pe ceafă; nici măcar trolocii nu duhneau așa. Îi venea să smulgă zăbrelele de la celula lui și să îl sfâșie, iar faptul că se gândise la asta îl speriase mai mult decât Fain. Pentru a ascunde mirosul lui Fain, adaugă mirosul trolocilor, după care urlă.
În depărtare se auzi o haită de lupi, iar în vâlcea caii începură să dea din picioare și să necheze înspăimântați. Câțiva soldați duseră mâna la lance și priviră neliniștiți la marginea vâlcelei. Arăta mult mai rău în capul lui Perrin. Simțea furia lupilor, ura. Două erau lucrurile pe care lupii le urau. Suportau totul, dar urau focul și trolocii, și ar fi trecut prin foc ca să ucidă troloci.
Chiar mai mult decât trolocii, mirosul lui Fain îi înnebunea, de parcă adulmecau ceva ce făcea ca până și trolocii să pară niște ființe obișnuite.
„Unde?”
Cerul se roti în capul lui; pământul se învârtea. Răsărit sau apus, lupii nu știau. Cunoșteau mișcările soarelui și ale lunii, mersul anotimpurilor, forma ținuturilor. Perrin îi dădu de capăt. Miazăzi. Și încă ceva. Dorința de a omorî trolocii. Lupii îl vor lăsa și pe Tăuraș să ucidă. Putea să-i aducă și pe două-picioare dacă voia dar Tăuraș, Fumu, Capre-Haț, Iarnavine și restul haitei aveau să-i urmărească pe Strâmbații care îndrăzniseră să le calce pământurile. Carnea scârboasă și sângele amar le vor arde limba dar trebuie uciși. Să-i omorâm. Să-i omorâm pe Strâmbați. Furia lor îl cuprinse și pe el. Desfăcu buzele, dezgolindu-și dinții, apoi făcu un pas, ca să li se alăture, să plece la vânătoare cu ei, să omoare.
Cu o sforțare, izbuti să rupă legătura cu frații lui; rămase doar cu o senzație tulbure că lupii erau acolo. În ciuda distanței, ar fi putut să-i arate cu degetul. I se făcuse frig pe dinăuntru. Sunt om, nu lup. „Ajută-mi-ar Lumina sunt om!”
— Ți-e rău, Perrin? întrebă Mat, apropiindu-se de el. Era cel dintotdeauna, limbut și, în vremea din urmă, înverșunat, dar părea îngrijorat. Exact asta ne mai lipsea. Rand fuge, iar tu te îmbolnăvești. Nu știu unde să găsesc o Meștereasă care să te doftoricească. Cred că am niște scoarță de salcie în desagi. Pot sa-ți fac niște ceai, dacă Ingtar ne mai lasă să rămânem aici. Să-ți fie de bine dacă îl fac prea tare.
— Mi-e… mi-e bine, Mat. Îl dădu la o parte pe prietenul lui și se duse după Ingtar. Ingtar cerceta pământul de la buza vâlcelei împreuna cu Uno, Ragan și Masema. Îl trase pe Ingtar deoparte, sub privirile încruntate ale celorlalți. Se încredință că Uno și restul erau suficient de departe ca să nu-i audă, apoi spuse:
— Nu știu unde s-au dus Rand și ceilalți, Ingtar, dar Padan Fain și trolocii – și bănuiesc că și Iscoadele Celui Întunecat – se îndreaptă tot spre miazăzi.
— De unde știi? întreba Ingtar.
Perrin trase adânc aer în piept.
— Mi-au zis lupii. Se opri și așteptă, neștiind nici el prea bine ce anume. Să râdă, să pufnească disprețuitor, să spună că e nebun sau că e Iscoada Celui Întunecat. Își înfundă degetele mari după cingătoare, departe de secure. „N-o să ucid din nou. Dacă încearcă să mă omoare pentru că sunt Iscoada Celui Întunecat, o să fug, dar n-o să mai ucid pe nimeni.”
— Am auzit de lucruri din astea, spuse Ingtar după câteva clipe, încetișor. Zvonuri. Era un Străjer, un bărbat numit Elyas Machera, despre care unii ziceau că poate vorbi cu lupii. A dispărut acum câțiva ani. Păru că zărește ceva în privirea lui Perrin. Îl cunoști?
— Da, răspunse Perrin sec. Este cel care… nu vreau să vorbesc despre asta. N-am vrut să fie așa. „Asta zicea Rand. Lumină, ce n-aș da să fiu acasă și să lucrez în fierăria jupanului Luhhan.”
— Lupii ăștia, continua Ingtar, or să ia urma trolocilor și Iscoadelor Celui Întunecat? Perrin încuviința. Bine. O să găsesc Cornul, cu orice preț. Ingtar aruncă o privire spre Uno și ceilalți, care încă mai căutau urme. Totuși, ar fi mai bine să nu mai spui nimănui. În Ținuturile de la Hotar se zice că lupii aduc noroc. Trolocilor le e frica de ei. Dar e mai bine ca deocamdată să rămână între noi. S-ar putea ca unii să nu înțeleagă.
— Aș vrea să nu afle nimeni, niciodată, spuse Perrin.
— O să le zic că bănuiești că ai darul lui Hurin. Asta e ceva ce cunosc și nu își vor face griji. Unii dintre ei au văzut cum îți încrețeai nasul în satul ala, și la bac. Am auzit glume despre nasul tău fin. Da. Ajută-ne să le luam urma azi, Uno o să vadă destul cât să întărească ce spui și până diseară toți or să fie convinși că ești amușinar. O să găsesc Cornul. Aruncă o privire spre cer și ridică glasul. Trece ziua! Pe cai!
Spre mirarea lui Perrin, oamenii din Shienar părură să creadă povestea lui Ingtar. Câțiva erau ceva mai neîncrezători – Masema chiar scuipă – dar Uno încuviință din cap, gânditor, iar pentru cei mai mulți asta era îndeajuns. Mat fu cel mai greu de convins.