— Amușinar? Tu? Ai de gând să iei urma ucigașilor după miros? Perrin, ești la fel de nebun ca Rand. Înseamnă că, dintre cei din Emond’s Field, eu am rămas singurul întreg la cap – Egwene și Nynaeve merg spre Tar Valon ca să devină… Se întrerupse brusc, privind neliniștit spre oamenii din Shienar.
Perrin îi luă locul lui Hurin lângă Ingtar, iar mica coloană porni spre miazăzi. Mat făcu tot felul de remarci batjocoritoare până când Uno descoperi primele urme lăsate de troloci și de călăreți, dar Perrin nu îl băgă în seamă. Trebuia să își dea toată silința ca lupii să nu se repeadă și să-i ucidă pe troloci. Lupii nu vroiau decât să-i omoare pe Strâmbați; pentru ei, Iscoadele Celui Întunecat erau asemenea celorlalți două-picioare. Perrin mai că vedea cum Iscoadele se risipeau în toate părțile în timp ce lupii îi sfâșiau pe troloci, ducând cu ei Cornul lui Vaiere. Ducând cu ei pumnalul lui Mat. Și, dacă trolocii mureau, nu prea mai avea cum să le trezească interesul ca să îi urmărească pe oameni, chiar de ar fi știut pe care trebuie să îi urmărească. Se certă îndelung cu ei și fruntea i se acoperi de broboane de sudoare cu mult înainte să vadă primele imagini care îi întoarseră stomacul pe dos.
Trase de hățuri, oprind calul. Ceilalți făcură la fel, uitându-se la el și așteptând. Privi scrutător în față și sudui încet, cu amărăciune.
Lupii ucideau și oameni, dar nu erau prada lor preferată. Pe de o parte, lupii își aduceau încă aminte de vremurile când vânau împreună cu oamenii și, pe de altă parte, două-picioare erau răi la gust. Lupii erau mai mofturoși la mâncare decât și-ar fi închipuit.
Nu mâncau hoituri decât dacă mureau de foame, și puțini ucideau mai mult decât puteau mânca. Ce simțea Perrin venind dinspre lupi putea fi numit dezgust. Și apoi văzu imaginile, mai deslușit decât și-ar fi dorit. Leșuri, bărbați, femei și copii, aruncate unele peste altele. Pământul mustind de sânge, pe care se vedeau urmele copitelor și ale celor care încercaseră înnebuniți să fugă. Carne smulsă. Capete tăiate. Vulturii băteau din aripile lor albe, acum pătate de roșu, sfâșiind și înghițind hulpav. Se eliberă de legătura cu lupii înainte să verse.
Deasupra copacilor din depărtare zărea niște puncte negre care se roteau, coborând și ridicându-se. Vulturii care se luptau pentru pradă.
— E ceva rău în față. Înghiți în sec, privindu-l pe Ingtar în ochi.
Cum putea să le spună dacă pretindea că nu e decât amușinar? „Nu vreau să mă apropii. Dar de îndată ce vor vedea vulturii vor vrea să cerceteze. Trebuie să le spun, ca să poată ocoli locul.”
— Oamenii din satul acela… cred că i-au omorât trolocii.
Uno începu să blesteme, cu glas scăzut, iar ceilalți mormăiră ceva. Totuși, nimeni nu părea să găsească curios faptul că le spusese asta. Seniorul Ingtar le spusese că e amușinar, iar amușinarii simțeau mirosul uciderii.
— Și e cineva care ne urmărește, grăi Ingtar.
Mat își întoarse numaidecât calul.
— Poate e Rand. Știam că n-o să mă lase baltă.
Nori mici și răzleți de praf se ridicau spre miazănoapte; un cal alerga peste bucățile de pământ unde iarba era rară. Oamenii se împrăștiară, cu lăncile pregătite, uitându-se în toate părțile. În locurile acestea nu puteai privi nepăsător la străini.
Se ivi o pată – un cal și un călăreț; o femeie, văzu Perrin, cu mult înainte ca ceilalți să deslușească ceva – care se apropie cu repeziciune. Încetini când ajunse lângă ei și își făcu vânt cu mâna. O femeie plinuță, căruntă, cu mantia legată în spatele șeii, care se uita la ei clipind des.
— E una din femeile Aes Sedai, zise Mat dezamăgit. O știu. Verin.
— Verin Sedai, spuse Ingtar tăios, apoi îi făcu o plecăciune din șa.
— M-a trimis Moiraine Sedai, Seniore Ingtar, vesti Verin cu un zâmbet mulțumit. Se gândea că s-ar putea să aveți nevoie de mine. Vai, ce-am mai galopat. Credeam că n-o să vă prind până la Cairhien. Ați văzut satul, nu-i așa? Urâtă treabă, nu? Și Myrddraalul ăla. Acoperișurile erau pline de corbi și de ciori, dar nici o pasăre nu îndrăznea să se apropie de el, așa mort cum era. A trebuit să dau la o parte o sumedenie de muște, care cântăreau cât Cel Întunecat, ca să mă lămuresc ce era. Păcat că n-am avut vreme să-l dau jos de acolo. N-am avut niciodată prilejul să cercetez un… Deodată își miji ochii și aerul nepăsător pe care îl avusese până atunci se mistui ca fumul. Unde e Rand al’Thor?
Ingtar făcu o strâmbătură.
— Nu-i aici, Verin Sedai. A dispărut aseară, fără urmă. El, Ogierul și Hurin, unul din oamenii mei.
— Ogierul, Senior Ingtar? Iar amușinarul dumitale a plecat cu el? Ce-ar putea avea ăștia doi de-a face cu?… Ingtar rămase cu gura căscată, iar Verin pufni disprețuitoare. Credeai cumva că ai putea ține secret așa ceva? Pufni din nou. Amușinari. Au dispărut, zici?
— Da, Verin Sedai. Ingtar părea tulburat. Nu era ușor să descoperi că femeile Aes Sedai știau lucrurile pe care ai fi vrut să nu le cunoască; și Perrin care spera că Moiraine nu spusese nimănui despre el. Dar am… am un alt amușinar. Seniorul Ingtar îl arătă pe Perrin. Se pare că are și el acest dar. Voi găsi Cornul lui Vaiere, așa cum am jurat. Suntem bucuroși să ne însoțești, Verin Sedai, dacă dorești. Spre uimirea lui Perrin, nu părea că vorbește pe de-a-ntregul serios.
Verin aruncă o privire spre Perrin, iar acesta se simți stingherit.
— Un alt amușinar, tocmai când l-ai pierdut pe celalalt Ce… noroc. N-ai găsit nici un semn? Nu, firește că nu. Ziceai că au dispărut fără urmă. Ciudat. Aseară. Se răsuci în șa, uitându-se spre miazănoapte, și o clipă Perrin crezu că avea de gând să se întoarcă de unde venise.
Ingtar se încruntă la ea.
— Crezi că asta are ceva de-a face cu Cornul, Aes Sedai?
Verin se întoarse spre el.
— Cornul? Nu. Nu… nu cred. Dar e curios. Foarte curios. Nu-mi plac lucrurile ciudate pe care nu le înțeleg.
— Îți pot da doi oameni care să meargă cu dumneata până la locul unde au dispărut, Verin Sedai. Le va fi foarte ușor să te ducă până acolo.
— Nu. Dacă zici că au dispărut fără urmă… Îl cerceta îndelung cu privirea pe Ingtar; pe chip nu i se citea nimic. O să merg cu dumneata. Poate o să-i găsim sau poate ne găsesc ei pe noi. Povestește-mi, Senior Ingtar. Spune-mi tot ce știi despre tânărul ăsta. Tot ce a făcut, tot ce a zis.
Porniră în zăngănit de armuri. Verin stătea lângă Ingtar și îi punea tot felul de întrebări, dar prea încet ca să fie auzită. Se uită dojenitor la Perrin când acesta încercă să își păstreze locul, așa că fu nevoit să se dea înapoi.
— Îl caută pe Rand, șopti Mat, nu Cornul.
Perrin încuviință. „Rand, oriunde ești, stai acolo. Ești mai la adăpost decât aici.”
15
Ucigașul-de-Neam
Felul în care dealurile din depărtare, ciudat de palide, păreau să alunece înspre Rand de fiecare dată când se uita drept la ele îl făcea să amețească dacă nu se învăluia în gol. Câteodată hăul îl cuprindea pe nesimțite, dar se împotrivea din toate puterile. Era mai bine să se învârtească totul cu el decât să rabde lumina aceea neliniștitoare. Era mult mai bine să vadă ținutul acela șters. Cu toate acestea, se căznea să nu se uite la lucrurile care erau prea departe: nu o făceau decât dacă se întindeau chiar în fața lor.
Hurin avea o privire fixă, mirosind încordat urma, ca și cum ar fi încercat să ignore ținutul pe care îl străbăteau. Când se întâmpla să observe ceva, amușinarul tresărea și își ștergea mâinile de surtuc, apoi își repezea nasul înainte, ca un ogar, cu ochii sticloși, ferindu-se să se uite împrejur. Loial mergea prăvălit în șa, privind în toate părțile, încruntat; urechile îi zvâcneau și mormăia ceva ca pentru sine.